răvác (-curi), s. n. – 1. Miere naturală. – 2. Primul must, care curge fără a distruge strugurii. – Var. ravac. Tc. ravak (Șeineanu, II, 300; Lokotsch 1710), cf. sb. ravak. – Der. răvăci, vb. (a pritoci vinul), probabil cuvînt identic cu a răvăși, vb. (a pritoci vinul; a descompune, a răscoli, a zăpăci), pentru al cărui semantism cf. cele două sensuri ale sp. trasegar; răvășeală (var. răvăceală), s. f. (dezordine, zăpăceală). Vezi definitia »

ciutác adj. m. și s.m. (reg.) 1. (adj.) prost, stângaci, nerod, nătăfleață. 2. (s.m.) bulgar turcit din Turcia nordică; turc din Dobrogea. Vezi definitia »

pac interj. – Poc, buf, tronc (exprimă ideea de lovitură sau de acțiune bruscă). – Var. paf. Creație expresivă, cf. poc și it. pacchiare „a pocni”, fr. paf. – Der. paca-paca, interj. (arată zgomotul ritmic al unui mecanism în funcțiune), cf. tic-tac; păcănit, s. n. (zgomot ritmic); păcănitoare, s. f. (castanietă); păcăli, vb. (a înșela, a amăgi), cu suf. expresiv -li (pentru tranziția semantică de la „plesnitură” la „capcană”, cf. sp. chasquear; der. admisă mai înainte, de la numele propriu Păcală, este insuficientă, căci nici acest nume nu are o explicație cunoscută; relația sugerată de Pușcariu, Dacor., I, 237-9 cu sl. pokaljati „a încălzi ușor”, cf. căli, nu este satisfăcătoare din punct de vedere semantic); păcală, s. f. (înșelare, vicleșug); Păcală, s. m. (personaj din mitologia populară care incarnează gluma și toate vicleniile care rezultă dintr-o simplitate prefăcută, ca Patelin sau Till Eulenspiegel); păcăleală, s. f. (înșelăciune); păcălici, s. m. (înșelător, trișor); păcălitor, adj. (înșelător); păcălitură, s. f. (festă, renghi). – Din rom. provine săs. pokelin „a păcăli”. Vezi definitia »

pârpălác¹ interj., s.m. (reg.) 1. onomatopee care redă strigătul prepeliței. 2. prepeliță, pitpalac. 3. potârniche. 4. (s.m.) liliac. Vezi definitia »

tánac s.n. (reg.) lamura făinii. Vezi definitia »