mușurói (mușuroáie), s. n. – 1. Furnicar. – 2. Ridicătură de pămînt. – Var. moșoroi, moșunoi, moșinoi. – Mr. șumuroñu. Creație expresivă, pornind de la miș- „ideea de furnicar”, cf. mișuna „a furnica, a forfoti”, mișună „furnicare”, cu suf. -oi. Cihac, II, 198, a intuit legătura cu a mișui, dar pleca de la sl. mĕsiti „a amesteca”; în același fel, Pușcariu 1098 și REW 5620 pornesc de la mișuna, dar îl explică prin lat. mixtiōnem. Celelalte explicații sînt fără valoare: din mausoleum, cu ajutorul unei metateze *mauseolum (Giuglea, Dacor., I, 497), sau din lat. mus araneus (Candrea; Scriban), corectat în *musaroneus (Graur, BL, V, 86). – Der. mușuroi, vb. (a acoperi cu pămînt, a face mușuroi); mușuroit, s. n. (mușuroire). Vezi definitia »

BINEVOÍ, binevoiesc, vb. IV. Tranz. A avea bunătatea, bunăvoința să... ♦ A crede, a găsi de cuviință să... Va hotărî cum va binevoi (SADOVEANU). – Din bine¹ + voi. Vezi definitia »

spoí (-oésc, -ít), vb. – 1. A vărui, a da cu var pereții. – 2. A cositori, a acoperi un vas cu un metal protector. – 3. A mîzgăli, a boi, a unge, a mînji. – 4. (Refl.) A se boi, a se farda, a se sulemeni. – 5. (Refl.) A se cizela, a se rafina, a se civiliza. Sl. spoiti „a lipi” (Cihac, II, 358; Conev 63), cf. sb. spojiti „a cositori”. – Der. spoială, s. f. (văruit, spoit; cositorit; superficialitate, lustru fără consistență); spoi, s. n. (fard, pictură); spoit, s. n. (văruit; cositorit; zugrăveală); spoitor, s. m. (cel care spoiește; piatră acră; vinețea, Centaurea moschata); spoitoreasă, s. f. (chivuță). Vezi definitia »

TOI, toiuri, s. n. 1. (La sg.) Punctul culminant al unei acțiuni sau al unui fenomen în desfășurare. ♦ (Pop.) Partea principală, miezul unui lucru. 2. Învălmășeală, încăierare; tărăboi, zarvă. 3. (Înv.) Ceată, stol, cârd, grup. – Din tc. toy „banchet”. Vezi definitia »

țipói s.m. (reg.) ardei iute; țipar. Vezi definitia »