Definita cuvantului șopârlaiță
ȘOPÂRLÁIȚĂ, șopârlaițe, s. f. 1. (Pop.) Anghină difterică. 2. Numele a două plante erbacee; a) plantă meliferă cu tulpina dreaptă, cu frunzele ovale sau ascuțite și cu florile albastre, rar roz, folosită în medicina populară (Veronica orchidea); b) mică plantă cu flori mari, albe, rar roșietice, și cu fructul o capsulă (Parnassia palustris). [Pr.: -la-i-] – Șopârlă + suf. -aiță.
Sursa: DEX '98
Sursa: DEX '98
Cuvinte ce rimeaza cu șopârlaiță
tulúmbă (-be), s. f. – Pompă de incendiu. – Mr. tulumbă, megl. tolombă. Tc. tulumba, din it. tromba (Roesler 604; Șeineanu, II, 367; Lokotsch 2104; Ronzevalle 119), cf. ngr. τουλῦμπα, bg. tulumba. – Der. tulumbagiu, s. m. (pompier), din tc. tulumbaci; tulumbiță, s. f. (clistir). Vezi definitia »
LAMPRÉTĂ s.f. Pește de mare de formă cilindrică și alungită, cu carnea gustoasă. [Cf. germ. Lamprete, lat. lampreda]. Vezi definitia »
ORTÓZĂ s. f. feldspat potasic, incolor sau uneori alb, gălbui-roșietic ori verzui, frecvent în granit și gnais; ortoclaz. (< fr. orthose) Vezi definitia »
PROTROMBÍNĂ s.f. Substanță inactivă din sânge, care se transformă în trombină. [< fr. prothrombine]. Vezi definitia »
tátă (-ți), s. m. – Părinte. – Var. tătîne, pl. tătîni. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătǫni, istr. tǫtę. Lat. tata (Diez, I, 413; Pușcariu 1718; REW 8596; Densusianu, Hlr., 139; Pușcariu, Lr., 281), cf. vegl. tuota, alb. tatë, it. de S. tata, it. dial. tato „tată, bunic”, tata „stăpînă”, v. fr. taie, sp., port. tata. Der. din sl. tata, cf. sb., ceh., pol. tata, mag. tata (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Miklosich, Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidența se explică prin izvorul expresiv comun, cf. și gr. τάτα, ngr. τατᾶς. Uz general (ALR, I, 152). Are decl. dublă, datorată aspectului său formal; art. tata și tatăl, genitiv tatei și tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminații f. cu posesivul m. spune tatălui tău, nici o dată tatei său; din același motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată-tău, sau cu art. antepus, ca la numele proprii spune lui tată-său. Var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a lat. tata (Densusianu, GS, 139; Rosetti, I, 104), cf. barba, barbanis „unchi dinspre tată”; dar această declinare este de origine germanică și ne putem îndoi că a influențat latina din Dacia. Este vorba probabil de -ne paragogic, ca în it. (Rohlfs, It., 432), cf. cine, sine, sau susținută de echilibrul tată-tătîni cu frate-frățîni sau cu om-oameni (ca noră-nurori, față de soră-surori). – Der. tătînesc, adj. (înv., patern). Vezi definitia »