CHIONDOREÁLĂ, chiondoreli, s. f. (Reg.) Privire încruntată, posomorâtă – [În]chiondora + suf. -eală. Vezi definitia »

ENCÁRPĂ s. f. ghirlandă de flori, de fructe în relief, folosită ca ornamentație la construcțiile antice. (< fr. encarpe) Vezi definitia »

STRONGILÓZĂ, strongiloze, s. f. Boală a animalelor provocată de strongili, caracterizată prin inflamația organelor aparatului respirator și a celui digestiv. – Din fr. strongylose. Vezi definitia »

CERNAVODĂ 1. Oraș în jud. Constanța, port pe dr. Dunării, situat în zona de confl. a Dunării cu Canalul Dunăre-Marea Neagră; 20.862 loc. (1991). Ciment, ipsos, var, prefabricate din beton; prelucr. lemnului; produse lactate; panificație. Centrală nuclearo-electrică (în construcție din 1980). La SE de oraș se află o ecluză cu două porturi de așteptare. În apropierea orașului au fost descoperite mai multe așezări și necropole datînd din Neolitic, începutul epocii fierului, din perioada elenistică și romană. Între 1890 și 1895, inginerul român Anghel Saligny a construit, între C. și Fetești, un complex de poduri feroviare peste Dunăre, Balta Ialomiței și brațul Borcea (numit inițial „Carol I”) în lungime totală de 4.037 m (din care podul pr. peste Dunăre de 1.662 m și cel peste Borcea de 920 m), cel mai lung din Europa la acea dată. În 1987 a fost dat în folosință ansamblul feroviar și rutier de la Fetești la C. Amplasate paralel și în apropierea celor vechi, noile poduri de la C. și Fetești, prevăzute fiecare cu cîte două linii de c. f., iar cele rutiere transformate în autostradă, reușesc să mărească traficul și să dubleze firele de circulație. În antic. s-a numit Axiopolis. 2. Grup de culturi preistorice răspîndite în SE României, denumite C_I, C_II și C_III, datînd de la sfîrșitul Neoliticului și pînă în perioada de tranziție de la Neolitic la epoca bronzului (c. 2.500 î.Hr.-2.000 î. Hr.). Vezi definitia »

gáură (-ắuri), s.f. – 1. Scobitură, cavitate, groapă. – 2. (Arg.) Furt prin efracție. – Mr. gavră, megl. gaură. Lat. căvum, al cărui rezultat normal să fi fost *gău, cf. sgău și găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de pl. găuri s-a refăcut un sing. analogic gaură, ca în fagure ‹ fag și pătură ‹ pat. Se consideră în general că etimonul este lat. *căvŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Pușcariu, Diminutiv., 182; Pușcariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Pușcariu, Dacor., III, 671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară. Der. din lat. caverna (Crețu 326) nu este posibilă. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. găurar, s.n. (sulă; regulator la războiul de țesut; vas de lut cu fundul găurit); găuri, vb. (a perfora; Arg., a răni cu armă de foc); găuritor, adj. (Arg., hoț); găuricios, adj. (găurit); găuros, adj. (găurit). – Cf. găman. De la *gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, găun, s.m. (înv., gol, cavitate; gărgăune, Vespa crabro), cu var. găună, s.f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol” la cea de „sunet sec”. Caracterul expresiv al suf. -ăur reiese și din der. ca bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. și băuna, mieuna, scheuna. Totuși, se consideră în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 618; Pușcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 și 719; DAR) că etimonul lui găun este lat. *căvōnem, în loc de căvum, ipoteză incertă (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Văgăună, s.f. (groapă, cavitate, vizuină; rîpă), este fără îndoială un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui găun › găgăună, urmată de o disimilație (după Cihac, II, 537, din mag. vagany „brazdă, făgaș”, care pare mai neconvingătoare). – Der. găuni, vb. (a săpa); găunos, adj. (gol, găurit; fără miez); găunoși (var. găunoșa), vb. (a săpa, a scobi); găunoșeală (var. găunoșitură), s.f. (cavitate). Vezi definitia »