METÓDĂ s.f. 1. Ansamblu de mijloace socotite proprii pentru realizarea unui scop; mod de executare a unui lucru. ♦ Totalitatea procedeelor practice cu ajutorul cărora se predă o știință, o disciplină. ♦ Manual care conține principiile de învățare a unei limbi, a unui instrument muzical etc. 2. Mod de a studia, de a cerceta fenomenele naturii și ale societății. [< germ. Methode, fr. méthode, lat., gr. methodos < gr. meta – după, hodos – cale]. Vezi definitia »

CREÁSTĂ, creste, s. f. 1. Excrescență cărnoasă, de obicei roșie și dințată, sau moț de pene pe care le au la cap unele păsări. ◊ Compus: creasta-cocoșului = a) plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori roșii sau galbene, reunite la vârful tulpinii în formă de creastă ondulată (Celosia cristala); b) numele a două specii de ferigi cu sporii dispuși pe fața interioară a frunzelor (Polystichum braunii și lobatum); c) numele unei ciuperci mari, comestibile, cu tulpina cărnoasă, groasă, foarte ramificată (Clavaria flava). ♦ (Anat.) Proeminență osoasă. 2. Partea cea mai de sus a unui munte, a unei case, a unui copac, a unui val de apă etc. 3. Coamă de acoperiș. 4. (În sintagma) Creasta de taluz = linia de intersecție dintre fața unui taluz și suprafața terenului natural sau a platformei unui rambleu. – Lat. crista. Vezi definitia »

ÁFTĂ, afte, s. f. Bășicuță plină cu lichid opalescent, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui și care, prin spargere, lasă în loc o mică ulcerație. – Din fr. aphte, lat. aphtae. Vezi definitia »

ceáră s. f. – 1. Produs natural care se înmoaie și se topește, cu numeroase întrebuințări. – Ceară roșie, ceară de sigiliu. – 2. Cerumen. – 3. Plantă (Hoya carnosa, Asclepias carnosa). – Mr. țeară, istr. țerę. Lat. cēra (Pușcariu 328; Candrea-Dens., 229; REW 1821; DAR); cf. it., prov., cat., sp., port. cera, fr. cire. – Der. ceriu, adj. (gălbui); cerar, s. m. (negustor de ceară; lumînârar); cerărit, s. n. (înv., impozit pe ceară); cerărie, s. f. (magazin de ceară); cerui, vb. (a da cu ceară); ceruială, s. f. (ceruire); ceruitură, s. f. (ceruire). Pentru cerițică, cf. cerențel. Vezi definitia »

PIRUÉTĂ s. f. 1. învârtire pe loc în vârful unui picior; mișcare de întoarcere a calului pe picioarele de dinapoi. 2. (fig.) schimbare bruscă de atitudine, de părere. (< fr. pirouette) Vezi definitia »