om dintr-o bucată expr. 1. om integru / onest / consecvent. 2. om lipsit de subtilitate. Vezi definitia »

RÁMĂ¹, rame, s. f. 1. Cadru de lemn, de metal etc. în care se pune o fotografie, un tablou etc.; p. ext. tablou, fotografie înrămată. 2. Schelet de formă, mărimi și materiale diferite, în care se fixează ceva. 3. Fâșie de piele flexibilă și groasă cusută pe marginea încălțămintei și servind la fixarea tălpii de față. – Din rus. rama. Cf. germ. Rahmen. Vezi definitia »

úrmă (-me), s. f. – 1. Dîră, semn. – 2. Călcătură. – 3. Vestigiu, amprentă. – 4. Puncte, măsură a piciorului și a încălțămintei. – 5. Loc de obîrșie. – 6. Rezultat, consecință. – În urmă, în spate, apoi; la urmă, la sfîrșit, la sfîrșit de tot; pe urmă, apoi, mai tîrziu. – Mr., megl. urmă. Origine incertă. Coincidența cu it. orma și cu alb. gyurmë arată că-i vorba de un cuvînt vechi. Ar putea fi gr. ỏρμή, care apare cu sensul de „impuls”, dar care ar fi putut însemna și „impresie”, ca ỏρμάω „a presa, a exercita o presiune” (Cihac, II, 721; Schuchardt, ZRPh., XX, 252; cf. Pușcariu 1835, și împotrivă Meyer 142). După Diculescu, Elementele, 463, dintr-o formă ionică ỏὐρμή. Altă explicație, care se menționează mai des, din gr. ỏσμή „miros” (Diez, I, 296; Densusianu, Hlr., 201; Roesler 577; Tiktin; Philippide, II, 740; REW 6112; Rohlfs, EWUG, 1557; Rosetti, II, 69), este mai greu de admis (cf. rezultatele fonetice și semantice semnalate mai inainte față de ven. usmar, v. fr. osmer, sp. husmear, port. husmar), cf. adulmeca. În realitate, toate rezultatele cu r se bazează în mod clar pe sensul de „călcătură vizibilă”, în timp ce der. cu s indică ideea de „miros”, în așa fel încît diferența fonetică ar putea indica desigur o diversitate de origini. Der. urma, vb. (a veni după; a continua; a rezulta, a proveni; a frecventa, a studia; a succede); urmărelnic (var. urmăretic), adj. (se zice despre oile care rămîn în urmă mereu); urmări, vb. (a merge pe urmele cuiva, a goni, a fugi după; a observa, a fixa, a reclama, a chema în justiție), cu sensurile fr. poursuivre; urmăritor, s. m. (persoană care urmărește); urmaș, s. m. (descendent, progenitură; moștenitor al tronului); urmatic, adj. (Olt., care e cel mai tînăr dinte frați); următor, adj. (care urmează); urmi, vb. (a moșteni), înv. – Din rom. provin rut. urma (Candrea, Elemente, 400), și poate, rut. húrma, húrba „buluc, în grabă”, pol. hurm „turmă” (cf. Berneker 378). Vezi definitia »

șopoteálă, șopotéli, s.f. (reg.) clevetire. Vezi definitia »

FĂRẤMĂ, fărâme, s. f. Bucată mică rămasă din ceva (după ce s-a sfărâmat, s-a spart, s-a rupt etc.); fiecare dintre bucățelele în care s-a împărțit un obiect (în urma sfărâmării, spargerii, ruperii). ◊ Expr. A (se) face (mici sau mii și) fărâme = a (se) sfărâma. – Cf. alb. thërrime. Vezi definitia »