rásă (ráse), s. f. – Veșmînt călugăresc. – Mr. rasă. Mgr. ῥάσον, parțial prin intermediul sl. (sb., cr., rut., pol.) rasa (Miklosich, Fremdw., 121; Cihac, II, 307; Murnu 49; Conev 83; Vasmer, Gr., 127), cf. bg. ras, it., sp. raso. – Der. rasofor, s. m. (călugăr), din ngr. ῥασοφόρος (Gáldi 246). Vezi definitia »

VERONÍCĂ¹ s.f. Plantă erbacee care crește prin pajiști și păduri, întrebuințată în medicină ca antiscorbutic, diuretic etc.; (pop.) iarba -șarpelui. [< fr. véronique]. Vezi definitia »

CATAHRÉZĂ s. f. figură de stil prin atribuirea înțelesului unui cuvânt altui cuvânt cu sens apropiat. (< fr. catachrèse, lat. catachresis, gr. katachresis, abuz) Vezi definitia »

IÚȘCĂ¹ s. f. (Rar; în expr.) Iușcă de femeie = femeie șireată și plină de temperament. – Cf. femeiușcă. Vezi definitia »

LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvânt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”). Vezi definitia »