strigá (-g, -at), vb. – 1. A țipa, a răcni. – 2. A chema. – 3. A recita strigături. – Megl. strig(are). Probabil der. lat. *strigāre „a țipa ca o cucuvea”, de la strix, cf. numele său fr. chat-huant, din huer „a striga” (Meyer, IF, VI, 120; Densusianu, Rom., XXXIII, 286; Meyer., Alb. St., IV, 73; Tiktin; Pușcariu 1657; REW 8319; cf. Graur, Rom., LIV, 507). – Der. din lat. *stridŭlāre (Pascu, I, 161; Pascu, Arch. Rom., VI, 265) este mai îndoielnică; și din cea lat. *exquiritāre (Cihac, I, 266; Koerting 3478) nu pare posibilă. Der. strigăt, s. n. (țipăt; chemare; sunete emise de animale); strigător, adj. (care strigă; care se remarcă; crainic, vestitor); strigătură, s. f. (strofă satirică care se strigă în timpul jocurilor populare); trigare, s. f. (înv., vînzare prin licitație). Vezi definitia »

DELEGÁ vb. tr. a atribui cuiva calitatea de delegat; a da o delegație. (< fr. déléguer, lat. delegare) Vezi definitia »

a băga (pe cineva) în cerneală expr. (intl.) a face (cuiva) dosar de trimitere în judecată. Vezi definitia »

VÍRGA² s. n. (met.) fenomen în evaporarea ploii înainte de a ajunge la pământ, în zonele montane. (< lat., fr. virga) Vezi definitia »

SEGREGÁ vb. I. 1. intr. (Despre elementele unui aliaj) A se separa neuniform prin răcire de la o temperatură înaltă, bazat pe diferența dintre punctele de topire ale elementelor. 2. refl. (Despre componenții unui material) A se separa. [P.i. 3,6 -gă. / < lat. segregare]. Vezi definitia »