IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ Mod imperativ (și substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicție, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziție imperativă = propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație. ◊ Imperativ categoric = principiu (enunțat de Kant) după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus. Vezi definitia »

ADAPTÍV, -Ă, adaptivi, -e, adj. Care se poate adapta. – Adapta + suf. -iv. Vezi definitia »

COMEMORATÍV, -Ă adj. care evocă un eveniment important, o personalitate etc. (< fr. commémoratif) Vezi definitia »

ADMIRATÍV, -Ă, admirativi, -e, adj. (Adesea adverbial) Care exprimă, care arată admirație. – Fr. admiratif (lat. lit. admirativus). Vezi definitia »

DEFECTÍV, -Ă adj. (despre verbe, substantive și adjective) care nu este folosit la toate formele flexionare; (despre adverbe) care nu are (unele) grade de comparație (inclusiv pozitivul). (< fr. défectif, lat. defectivus) Vezi definitia »