PORC, porci, s. m. 1. Mamifer domestic omnivor, cu capul de formă conică, cu botul alungit, cu corpul acoperit cu păr aspru, scurt și relativ rar, crescut pentru carnea și grăsimea lui (Sus scrofa domestica). ◊ Porc sălbatic (sau mistreț) = mistreț. ◊ Expr. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) = a tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important spre a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe. A mâna porcii la jir = a dormi sforăind tare. N-am păzit (sau n-am păscut) porcii împreună = nu suntem egali spre a-ți permite gesturi de familiaritate cu mine. A îngrășa porcul în ajun = a încerca (zadarnic) să recuperezi în ultimul moment timpul multă vreme pierdut. A face (pe cineva) albie (sau troacă) de porci = a certa (pe cineva) cu vorbe aspre, injurioase. ♦ P. restr. Carne de porc (1). ♦ Compuse: porc-spinos (sau -ghimpos) = (la pl.) gen de mamifere rozătoare, sălbatice, de talie mijlocie, cu spatele și părțile laterale acoperite de spini lungi, puternici și cu pieptul și abdomenul prevăzute cu peri tari (Hystrix); (și la sg.) animal care face parte din acest gen; porc-de-mare = pește marin de culoare neagră, cu corpul acoperit de solzi ascuțiți care conțin venin (Scorpaena scrofa). 2. Epitet depreciativ pentru un om obraznic, grosolan, nerușinat, josnic, ticălos, mișel. ◊ Expr. Porc de câine = om de nimic, netrebnic, ticălos. – Lat. porcus. Vezi definitia »

(turc. beygir) cal Vezi definitia »

șarc², șárcuri, s.n. (reg.) 1. șanț făcut prin holdă pentru scurgerea apei. 2. loc adânc într-o apă stătătoare. Vezi definitia »

arc (-curi), s. n. – 1. Armă alcătuită dintr-o vergea flexibilă ușor încovoiată și o coardă. – 2. Resort, organ metalic elastic. – Var. pl. (înv.) arce. – Mr. arcu, megl. arc(u). Lat. arcus (Pușcariu 113; Candrea-Dens., 76; REW 618; DAR); cf. alb. ark, it., sp., port. arco, prov., fr. arc. Der. arcar, s. m. (negustor de arcuri), după Candrea-Dens., 77, provine direct din lat. arcarius (cf. DAR, care pare a admite explicația), ipoteză plauzibilă, dar care nu este necesară; arcărie, s. f. (înv., atelier unde se făceau arcuri); arcaș, s. m.; arcășie, s. f. (meseria de arcaș; în Bucov., unitate de pompieri); arcește, adv. (în formă de arc); arciș, adj. (încovoiat, curbat); arcos, adj. (înv., arcuit); arcui, vb. (a îndoi în formă de arc); arcuitură, s. f. (curbă); arcuș, s. n. (vergea de lemn care servește la producerea sunetelor unor instrumente cu coarde). – Der. neol. arcadă, s. f.; arcat, adj. (arcuit); arcatură, s. f. – Din rom. provine rut. arkuš „arcuș” (Candrea, Elemente, 406). Cf. arțar. Vezi definitia »

CÂRC interj. (Pop. și fam.; în expr.) A nu (mai) zice (sau spune) (nici) cârc = a nu (mai) spune nici o vorbă, a tăcea chitic. – Formație onomatopeică. Vezi definitia »