zînă (-ne), s. f. – Fee. – Var. Mold. dzînă. Mr. dzină, megl. zǫnă. Lat. Dĭāna (Pușcariu 1942; REW 2624; Tiktin; Densusianu, GS, II, 312; Rosetti, Mélanges, 352), cf. alb. zanë, logud. yana (Atzori 185; Wagner 124), v. it., v. prov. jana, astur. xana (Menéndez Pidal, Rom., XXIX, 376), port. jā, toate cu sensul din rom. Der. din lat. dĭvῑna (Densusianu, Hlr., 102; Philippide, Principii, 138; Pascu, I, 80; Graur, BL, V, 95), fără a fi imposibilă, nu se potrivește cu celelalte rezultate rom. și romanice; totuși nu trebuie înlăturată posibilitatea unei contaminări a ambelor cuvinte, ținînd cont de prezența lui zîn, s. m. (zeu), cuvînt înv., pe care Tiktin îl consideră formație personală la Dosoftei, și a cărui legătură cu mr. dzin „ființă fantastică” nu a fost studiată (mr. poate fi oriental). Poate s-ar putea adăuga la cuvintele romanice deja pomenite sp. adiano. Der. zănatic (var. zănatec), adj. (țicnit, scrîntit, trăsnit), în loc de *zînatic, der. ca noptatic, prostatic (Philippide, Principii, 148), sau direct din lat. dianātĭcus (Hasdeu; Philippide, 1928; Pușcariu, Jb., XI, 65; Tagliavini, Arch. Rom., 103; Serra, Dacor., IX, 170; cuvîntul lat. apare în sec. V). Sînziene, s. f. pl. (iele, în mitologia populară; sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul, din 24 iunie; drăgaică, Galium mollugo), cu var. mold. sîmziene, sîmzenii, sînzenii, probabil este urmașul unui lat. sanctae, Dĭānae, cf. calabr. santu Diana, cu formula de imprecație. Este posibil și chiar probabil, că s-ar fi produs o contaminare cu Sanctus Iohannes (Tiktin; Densusianu, GS, III, 433; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 180-83; REW 7569N), cu atît mai mult cu cît această sărbătoare este legată în toată mitologia europeană de obiceiuri folclorice și credințe străine creștinismului; dar numai această expresie lat. nu ajunge pentru explicarea cuvîntului rom. Formula sanctus dĭes Iohannis (Candrea, GS, III, 428; Candrea), imaginată pentru a evita dificultatea fonetică, nu convine, deoarece în rom. ne-am aștepta la sancta dĭes. Explicația bazată pe semis și dĭvῑna (Philippide, Principii, 97), nu are aparențe de probabilitate. Vezi definitia »

bálă (bále), s. f. – 1. Vietate, lighioană. – 2. Monstru, fiară. Probabil contracție de la boală, care se folosește curent în limba populară, ca termen depreciativ, aplicat mai ales vitelor. Primul său sens trebuie să fi fost, ca în boală, cel de „lighioană primejdioasă” sau „calamitate”. Accepția de „monstru”, care apare exclusiv în dicționare, este numai secundară și artificială, datorită asocierii instinctive cu balaur. În acest sens se folosește mai ales în literatura scrisă: uzul popular (cf. în DAR; o bală de cîine, o bală de copil, du-te’n bală, mînca-te-ar balele; în Candrea; o bală de ibovnică) se identifică perfect cu cel al lui boală. După altă ipoteză, este vorba de lat. bellua (Tiktin; REW 1026; Philippide, II, 633; Pascu, Arch. Rom., VI, 224), cf. alb. boljë, „dragon”, it. belva „fiară”; dar această explicație prezintă dificultăți fonetice. Hasdeu 2374, urmat de DAR, se gîndea la o formație modernă, pe baza lui bale, și o lega cu credința populară legată de balele dracului. În sfîrșit, Scriban pleacă de la lat. pop. billa „animal de tracțiune”. Vezi definitia »

CLINARTRÓZĂ s. f. deviere laterală a axului unui membru la nivelul unei articulații. (< clin- + artroză) Vezi definitia »

GORÍLĂ s.f. Cea mai mare și mai puternică maimuță antropoidă, care trăiește în pădurile tropicale ale Africii. [< fr., it. gorille, cf. germ. Gorilla]. Vezi definitia »

zbârcă, zbârci s. f. ratare; greșeală (în jocurile copiiilor). Vezi definitia »