BĂLĂBĂNEÁLĂ, bălăbăneli, s. f. Mers, mișcare legănată. – Din bălăbăni + suf. -eală. Vezi definitia »

húmă (húme), s. f. – Argilă întrebuințată la spoitul caselor. Ngr. χῶμα (Miklosich, Vokal., III, 6; Roesler 571; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin), poate în parte prin intermediul bg. huma (DAR; Candrea), deși această ipoteză nu este necesară, și nici cu totul convingătoare (după Conev 42, cuvîntul rom. ar proveni din bg. glina, ceea ce nu este posibil). Cf. mr. umă, pe care Pușcariu 1793 îl derivă direct din lat. humus, megl. umă care, după Capidan 314, provine din bg. – Der. humos, adj. (argilos; lipicios); humărie, s. f. (teren argilos, loc de unde se scoate humă); humui, vb. (a spoi cu humă); humoaie, s. f. (Mold., humă de spoit); humu(l)tui, vb. (a transplanta răsaduri). Vezi definitia »

CIOBOÁTĂ s. f. v. ciubotă. Vezi definitia »

sărăcústă s.f. (înv. și reg.) 1. rugăciune, sărindar; slujbă de pomenire a morților făcută în sâmbetele postului Paștilor. 2. interval de 40 de zile. 3. (la pl., în forma: sorocouste) alimente care se duc la biserică, pentru a fi sfințite și date de pomană, la sfântul Toader. 4. (la pl.) popasurile în care se citesc evangheliile, pe drumul de la casa mortului până la groapă. 5. praznic, ospăț la înmormântare. Vezi definitia »

DONÁTĂ s.f. Nume dat cărților tipărite înainte de invenția tiparului, a căror imprimare se făcea cu clișee gravate în lemn și acoperite cu cerneală. [< (Aelius) Donatus – gramatic latin]. Vezi definitia »