TOÁCĂ, toace, s. f. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunța începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire; p. ext. sunetul produs de această bătaie. ◊ Expr. Uscat (ca o) toacă (sau ca toaca) = foarte slab. A ști și toaca în (sau din) cer = a ști multe lucruri; a face pe atotștiutorul, pe înțeleptul. (Pop.) Ucigă-l toaca = a) (în imprecații) lua-l-ar dracul!; b) diavolul, dracul. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe șantiere, în ateliere etc. 2. (Pop.) Timp al zilei, după răsăritul soarelui sau înainte de apus, când se oficiază liturghia sau vecernia la biserică. 3. (Art.) Numele popular al constelației Pegas. – Din toca (derivat regresiv). Vezi definitia »

SONÉTĂ s. f. utilaj pentru baterea piloților² și palplanșelor în pământ. (< fr. sonnette) Vezi definitia »

cétină (cetini), s. f. – 1. Ac de brad. – 2. Ramură de brad. Sl. četina, der. colectiv de la četŭ „ac, țeapă, dinte” (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48; Iordan, Dift., 144), cf. sb., cr. četina, ceh. šetina, alb. četina; mag. csetina pare a proveni din rom. – Der. cetin, s. m. (ienupăr); cetiniș, s. n. (pădure de brazi); încetinat, adj. (cu ramuri dese, se spune numai despre brazi). Nu a fost explicată corespondența cu it. cetina „tăiere de copaci”, a cărui origine este necunoscută, după Prati 262. Vezi definitia »

ELEGÁNȚĂ s. f. Calitatea de a fi elegant, de a avea sau de a fi făcut cu gust, cu rafinament, cu grație. ♦ Distincție în limbaj, în stil etc. – Din fr. élégance, lat. elegantia. Vezi definitia »

ZOVÉLCĂ s. f. v. zăvelcă. Vezi definitia »