COMANDAMÉNT, comandamente, s. n. 1. Organ de conducere a unei (mari) unități sau a unei instituții militare. ◊ Comandament suprem = cel mai înalt organ de conducere a armatei sau unui stat sau unui grup de state în timp de război. ♦ Loc unde este instalat acest organ. 2. Fig. Precept, poruncă, regulă, normă. 3. (Jur.) Act prin care începe executarea silită imobiliară a unui debitor. – Din fr. commandement. Vezi definitia »

DEGRESÁNT, -Ă adj., s. m. 1. (substanță) care servește la degresare. 2. deplastifiant. (< fr. dégraissant) Vezi definitia »

IMANÉNT, -Ă, imanenți, -te, adj. 1. Care este propriu naturii obiectului, care acționează din interiorul obiectului, condiționat de esența obiectului; intrinsec. 2. (În concepția idealistă despre lume) Care există și acționează prin sine însuși, nedeterminat de o cauză din afară. ◊ Filozofia (sau școala) imanentă = filozofie care afirmă că existența, realitatea reprezintă conținutul conștiinței. – Din fr. immanent, lat. immanens, -ntis. Vezi definitia »

ACCÉNT, accente, s. n. 1. Scoaterea în relief a unei silabe, a unui cuvânt etc., prin mărirea intensității vocii sau prin intonație. ♦ Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale, pentru a arăta că silaba respectivă este accentuată. ♢ Expr. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atenție deosebită, a-i arăta un interes deosebit. ♦ Semn grafic întrebuințat în scrierea unor limbi, pentru marcarea timbrului unor vocale. Accent grav. 2. Fel particular de a pronunța cuvintele într-o limbă sau într-un dialect. 3. Intonație afectivă; ton. – Fr. accent (lat. lit. accentus). Vezi definitia »

PETÉNT, petenți, s. m. (Livr.) Petiționar. – Din germ. Petent. Vezi definitia »