BĂȚ, bețe, s. n. 1. Bucată de lemn lungă și subțire având diverse întrebuințări. ◊ Băț de chibrit = chibrit. ◊ Expr. A pune (cuiva) bețe în roate = a face (cuiva) dificultăți, pentru a zădărnici o acțiune, un plan. A da (ca câinele) prin băț = a fi extrem de îndrazneț, de obraznic. A rămâne cu traista-n băț = a sărăci. A-și lua traista-n băț = a porni la drum. ♦ (Adverbial) Drept, țeapăn. Stă băț în fața lui. 2. Fig. Lovitură sau bătaie cu bățul (1). 3. Piesă în formă de vergea, care intră în alcătuirea diferitelor unelte, mașini etc. Bățul ițelor. Vezi definitia »

pistolúț, pistolúțe, s.n. (înv.) pistolaș. Vezi definitia »

HORÉȚ, horețe, s. n. (Reg.) Împletitură de nuiele în formă de coș cilindric, folosită la păstrarea în apă a peștelui prins. – Et. nec. Vezi definitia »

dumeț, -eață, dumeți, -ețe, s. m., s. f. (adol.) persoană care dă o dumă. Vezi definitia »

moț (moáțe), s. n. – Vîrf, smoc, panaș. – Var. (pl.) moțuri. Creație expresivă, pusă în legătură cu mot-, ca boț față de bot. Intenția expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează”, cf. moțăi, bîț, fîț. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl. motŭ „smoc” (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză, ț s-ar explica prin pl. moți, care nu apare). Der. moța, vb. (a da formă de vîrf); moțat, adj. (cu moț; încrezut, fudul); moțoc, s. n. (vîrf, conci, nod de păr); moțochină, s. f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare); moțăi, vb. (a da din cap, a mișca din cap; a dormita), a cărui relație cu moț apare evident (Tiktin; Candrea); moțăială, s. f. (dormitare, balansare; toropeală, somnolență); moțăilă, s. m. (somnoros); moțăitură, s. f. (picoteală); muțuțui, s. m. (Banat, creștet, vîrf); muțuțuiat, adj. (Banat, clonțos, țuguiat). – Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). – Cf. mot-. Vezi definitia »