pozmóc, pozmoáce, s.n. (reg.) 1. smoc de păr crescut în partea de jos a piciorului calului. 2. cantitate mare de ceva; grămadă. Vezi definitia »

ghióc (-ci), s. m. – Scoică marină a moluștei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeața ei și pentru folosirea pe care i-o dau țigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. – Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *gău, cf. găoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenție expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, și al cărui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat der. din sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *cloca (Pușcariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca „țeastă” (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s. m. (scoică; floare, aișor, Galanthus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăța de coajă); ghioș, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronunțarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît și folosirii lui ghiocel „scoică” (cf. Pușcariu, Diminutiv., 171); totuși, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, și Philippide, Principii, 38, de la lat. *glaucĕllus. Pentru desghioca, a cărui der. este normală, pe baza lui ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru găoace), Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la lat. cauca, și Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *disglubĭcāre (cf. împotrivă REW 2011). – Cf. găoace, gaură, sgău. Vezi definitia »

moțóc, moțoáce, s.n. (reg.) 1. moț care atârnă. 2. coc, conci. 3. harțag, neastâmpăr. 4. măciulie. Vezi definitia »

cotóc (-ci), s. m. – 1. Pisoi. – 2. La car, talpă. – 3. La războiul de țesut, traversa de piept. – 4. La roabă, mîner. – 5. Inflorescența unor copaci, cum sînt salcia sau plopul. Sl. kotŭka „pisică” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 306; Cihac, II, 77), sau mai probabil din sl. kotŭ „pisică”; cu suf. -oc. Cu alt suf. s-a format cotoi, s. m. (motan; traversă; mîner de ferăstrău; Arg., crai), cuvînt mai folosit decît cel anterior (după Pușcariu, Dacor., III, 1091; DAR; și Pușcariu, Lr., 281, de la *cătoi › lat. cattus, cu influența sl.). – Der. cotoci (var. cotîrci, cotoi), vb. (a se aduna la un loc pisicile). Pare a fi același cuvînt ca cotoi, s. n. (pulpă; picior de pasăre; os), pe care DAR îl consideră în legătură cu cot, „articulație care unește brațul cu antebrațul”, și Scriban cu cotonog, dar care poate reprezenta și aceeași trecere semantică de la lat. musculus › mus; de aici cotolan, s. n. (știulete de porumb); cotoier, s. m. (Olt., la nunțile țărănești, persoană însărcinată cu organizarea ospățului). Cotoșman, s. m. (motan, cotoi; picior de pasăre) este un der. de la cotoc, sau mai curînd de la pl. cotoci, cu suf. expresiv -man (Cihac, II, 77; DAR; Skok 66), și încrucișat cu contuș, cf. aici. Vezi definitia »

BARÓC, -Ă adj. 1. stil ~ (și s. n.) = stil în arhitectură, pictură, literatură, muzică, predominant între sfârșitul Renașterii și mijlocul sec. XVIII, care cultivă libertatea și monumentalitatea formelor, ornamentația excesivă, inventivitatea și fantezia exprimării. ◊ stil de la sfârșitul perioadelor clasice, în care forma se dezvoltă în dauna conținutului. 2. (fig.) exagerat; bizar, extravagant. (< fr. baroque, it. barocco) Vezi definitia »