ZGĂIBULÍȚĂ, zgăibulițe, s. f. Diminutiv al lui zgaibă. – Zgaibă + suf. -uliță. Vezi definitia »

PINÍNĂ s.f. Substanță zaharoasă extrasă dintr-o specie de pin, folosită în farmacie. [< fr. pinine]. Vezi definitia »

ELÍTRĂ, elitre, s. f. Fiecare dintre cele două aripi externe sau anterioare, tari și impregnate cu chitină, ale insectelor coleoptere. – Din fr. élytre. Vezi definitia »

paparúdă (paparúde), s. f. – 1. Fată, mai ales țigancă, care bate drumurile în timpul secetei, îmbrăcată ciudat și cîntînd invocații pentru a aduce ploaia. – 2. Femeie împopoțonată, ridicolă sau trivială. – Var. papaludă, papalugă, păpălugă, păpăruză. Creație expresivă, cf. cuvintele der. din papă, cu care coincide perfect, unele cuvinte în ce privește semantismul, altele din punct de vedere fonetic. Coincide și cu numeroase cuvinte străine, cum se întîmplă adesea în cazul formațiilor spontane, cf. ngr. dialectal πεπεροῦδα (Scriban), care ar putea proveni din rom., ngr. παπαρροῦνα (Murnu, Lehnw., 33), περπεροῦνα, bg., sb. peperuda, peperuga „fluture”, calabr. papparutu, abruz. paparotta, prov. papalaudo „sperietoare”, cat. babarota „sperietoare de păsări”, iud. sp. bambaruto „sperietoare de copii, baubau”. Ideea fundamentală pare să fie cea de „sperietoare” sau de „persoană fără formă determinată”, ca în sp. mamarracho sau în matahală. Cum această idee se explică suficient prin posibilitățile expresive ale rom., pare inutil să căutăm etimoane străine. Cele propuse pînă acum nu sînt convingătoare: din lat. papula, cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 479); din lat. *pupulanda (Pascu, Etimologii, 30) sau papaver (Pascu, Lat. elem., 262); dintr-un cuvînt necunoscut cu sensul de „fluture”, ca în bg. (Bogrea, Dacor., V, 837-9); din sb. prporusa, care ar reprezenta ngr. περπυροῦνα (Tiktin); din πομφολύγη, numele unei zeități marine (Diculescu, Elementele, 208); dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 340). Vezi definitia »

creángă (créngi), s. f. – 1. Ramură, cracă. – 2. Braț (de rîu). – 3. Ramificație ( a unui lanț de munți). – Var. crangă, crancă, Trans. de Sud, crambă. Mr. crangă. Origine incertă. Se admite în general că derivă din bg. granka „ramură” (Weigand, Jb., XV, 168; Pascu, II, 188; Candrea; Scriban; DAR); însă, dimpotrivă, bg. poate proveni din rom., atîta vreme cît nu s-a dovedit că este vorba de un cuvînt autentic sl. În bg. este cuvînt izolat, fără familie, în timp ce în rom. a dat naștere la numeroși der. Pe de altă parte, nu pare posibil să despărțim cuvîntul rom. de crîng (DAR citează un exemplu, destul de rar, în care se poate chiar identifica creangă cu crug „firmament”); pare prin urmare mai prudent să se plece, ca în cazul acela, de la sl. krǫgŭ „rotund”. Este posibil să existe o contaminare cu cracă „ramură”. Der. crîngie, s. f. (grămadă de crengi); crengărie, s. f. (mulțime de crengi; frunziș); crengare, s. f. (furcă ce fixează oiștea la căruță); crengos, adj. (rămuros); crînguroasă, s. f. (varietate de struguri); crengurat, adj. (rămuros); crengui, vb. (a tăia crengile, a curăța de crengi); încrengătură, s. f. (grupă, familie, ramură). Vezi definitia »