VERSÉT s.n. Mic paragraf al cărților (religioase) care cuprinde câteva rânduri și are un înțeles complet. [Pl. -te, -turi. / < fr. verset, it. versetto]. Vezi definitia »

TRIPLÉT, triplete, s. n. Al treilea dintre trei exemplare de același fel. ♦ A treia formă a unor cuvinte care sunt de aceeași proveniență, dar care au intrat în limbă în epoci diferite. – Din fr. triplet. Vezi definitia »

BAZINÉT (după fr. bassinet) s. n. 1. Spațiu larg al căilor de urinare, rezultat din confluența calicelor și care continuă inferior cu ureterul; pelvis renal. 2. B. depresionar = depresiune cu mici dimensiuni axată pe cursul superior al unui rîu, de obicei în punctul de convergență a unor pîraie sau la ieșirea din chei, formată prin eroziune laterală. Vezi definitia »

VIÉT, vieturi, s. n. (Reg.) Mulțime de vii; podgorii. [Pr.: vi-et] – Din vie + suf. -et. Vezi definitia »

biét (biátă), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, față de el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*omul biet), decît în apoziție (omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (cf. și săracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. și it. vieto „trecut, vechi”. Ex. it. arată că acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch. Vezi definitia »