desfătá (-t, -át), vb. – 1. (Înv.) A înfrumuseța. – 2. A produce plăcere, a delecta. – 3. (Refl.) A se distra, a petrece. Lat. foetēre „a mirosi urît, a face silă”, cu pref. dis- care indică sensul contrar. Pentru semantism, cf. sp. heder „a mirosi urît” și „a supăra”; desmierda, și sl. nĕga „curățirea copilului” și „deliciu, voluptate”. Această explicație, sugerată încă de Șeineanu, nu pare să fi fost acceptată, deși este de departe cea mai corectă. Celelalte nu par suficiente: din lat. facies (Cihac, I, 90); *sătĭsfactāre (Crețu 317); *dῑsfatāre, de la fatum „soartă” (Pușcariu 518); *diseffētāre, de la effētus „istovit de sarcină” (Densusianu, GS, III, 430); de la *dĭs- și lat. *fata „fătătoare” /Spitzer, RF, II, 284-86; REW 3269); de la fatuus, cf. sp. desenfadar (Buescu, Latinitatea verbului desfăta, în Destin, 1952, 109-121). – Der. desfătăciune, s. f. (desfătare, deliciu); desfătător, adj. (care produce desfătare).

Sursa: DER