CÓMINĂ s. f. (Reg.) Tescovină. – Din scr. komina. Vezi definitia »

PALATOGRÁMĂ s. f. reprezentare grafică a punctelor de contact ale limbii cu suprafața palatului. (< fr. palatogramme) Vezi definitia »

AUTOHÁLTĂ s. f. haltă pentru autobuze. (< auto² + haltă) Vezi definitia »

schíță (-țe), s. f. – Reprezentare sumară. It. schizzo (Candrea). – Der. schița, vb., din it. schizzare. Vezi definitia »

úrdă (-de), s. f. – Un fel de brînză care se scoate din zer fiert. – Mr., megl. urdă. Origine incertă. Poate ar trebui să se pornească de la tc. hurde „drojdie, rest”, căci e vorba de rezultatul uscat al resturilor de zer. Istoric, această soluție nu e imposibilă, căci mulți termeni de păstorit sînt de origine turcă, cf. cioban, maia, odaie, cașcaval etc. Fonetismul nu este clar; poate trebuie să se admită o influență a lui urdoare „puchină”, cu care este ușor de asociat (cf. numele său germ. Augenbutter). Celelalte ipoteze nu sînt mai convingătoare: dintr-un cuvînt dacic (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 307); dintr-un tracic *urida legat de gr. οὐρòς „zer” (Philippide, II, 739; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, I, 192); din alb. urdhë „iederă” (Weigand, Jb., XVI, 229), cuvînt tradițional balcanic, legat de alb. udhós „brînză” (Hoeg 152); din gr. ỏρώδης „seros” (Giuglea, Dacor., III, 582-87; Diculescu, Elementele, 454), ipoteză seducătoare, dar care nu pare posibilă fonetic. Mag. orda, urda, pe care Cihac, II, 537 îl cita drept etimon al rom., este de origine rom. (Edelspacher 24). Tot din rom. provin ngr. οὔρδα (Meyer, Neugr. St., II, 77; Murnu 37), bg. urda (Capidan, Raporturile, 214), sb., slov., rut., ceh. urda, pol. horda (Miklosich, Wander., 11, 20, 22; Candrea, Elemente, 401), rus. urda (Vasmer, III, 188). – Der. urdi, vb. (a face urdă); urdar, s. n. (vergea de mestecat zerul). Vezi definitia »