TOÁCĂ, toace, s. f. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunța începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire; p. ext. sunetul produs de această bătaie. ◊ Expr. Uscat (ca o) toacă (sau ca toaca) = foarte slab. A ști și toaca în (sau din) cer = a ști multe lucruri; a face pe atotștiutorul, pe înțeleptul. (Pop.) Ucigă-l toaca = a) (în imprecații) lua-l-ar dracul!; b) diavolul, dracul. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe șantiere, în ateliere etc. 2. (Pop.) Timp al zilei, după răsăritul soarelui sau înainte de apus, când se oficiază liturghia sau vecernia la biserică. 3. (Art.) Numele popular al constelației Pegas. – Din toca (derivat regresiv). Vezi definitia »

SPINÉTĂ, spinete, s. f. Vechi instrument muzical cu clape și coarde, asemănător cu clavecinul. – Din it. spinetta. Vezi definitia »

DÉLNIȚĂ, delnițe, s. f. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuiau în satul respectiv; jirebie. 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Parte dintr-o anumită subîmpărțire structurală a pământului satului. Patru delnițe de fânaț. 3. (Înv. și reg.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor; p. ext. moșie, proprietate. – Cf. ucr. dil'nyc'a. Vezi definitia »

VIȘINÁTĂ, vișinate, s. f. Băutură preparată din vișine fermentate cu zahăr și alcool. – Vișină + suf. -ată Cf. tc. vișne. Vezi definitia »

SARSAÍLĂ s. m. Una dintre denumirile populare ale diavolului. – Et. nec. Vezi definitia »