ARMONÍE s. f. 1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ♦ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

Sursa: MDN