cínste s. f. – 1. Onoare, probitate, integritate. – 2. Onoare, prestigiu. – 3. Onoare, cumințenie, castitate, neprihănire. – 4. Onoare, demnitate, distincție. – 5. Onoare, considerație, respect, stimă. – 6. Dar, cadou, plocon. – 7. Invitație, poftire la băutură sau mîncare. – 8. Funcție, slujbă, demnitate. – 9. (Pl.) Dar propter nuptias oferit de rudele miresii. Sl. čĭstĭ „venerație” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52); čistiti „respectat.” N pare să se fi introdus din epoca sl., prin contaminare cu čęstĭ „parte, soartă” (DAR). Der. cinsteș, adj. (onest, drept; demn; impunător, mîndru); cinstaș, s. m. (persoană care oferă un dar miresei); cinsteț (var. cinstelnic), adj. (cinstit; distins), de la vreun nume de plantă sl., ca rut. čistec, pol. czysciec, sb. čistac, cf. Berneker 158 și DAR; cinsti, vb. (a onora, a respecta; a venera; a adora; a ține, a păstra, a respecta; a onora, a acorda distincții, a distinge, a recompensa; a face cadou, a dărui; a invita, a pofti, a oferi mîncare sau băutură; a închina paharul), din sl. čistiti, cu evoluție semantică paralelă lui cinste; cinstit, adj., (respectabil, distins, venerabil, demn; onest, drept, corect; înv., nobil; f. curată, castă, pură, inocentă, neprihănită; fam., cherchelit, afumat); cinstitor, adj. (politicos, amabil; care cinstește); necinste, s. f. (dezonoare, rușine, terfelire, lipsă de onestitate); necinsti, vb. (a dezonora, a păta; a profana; a dezonora, a viola, a forța, a silui), necinstit, adj. (dezonorat; incorect; profanat; f. violată; siluită); necinstitor, adj. (lipsit de respect; siluitor); descinsti, vb. (rar, a dezonora, ca silui). Vezi definitia »

ANTE- Element prim de compunere savantă, însemnând „înainte”. [< lat. ante]. Vezi definitia »

INDIVIZIBILITÁTE s.f. Caracterul a ceea ce este indivizibil. [Cf. fr. indivisibilité]. Vezi definitia »

PĂPUȘOÍȘTE, păpușoiști, s. f. (Reg.) Porumbiște. [Pl. și: păpușoiște. – Var.: popușoíște s. f.] – Păpușoi + suf. -iște. Vezi definitia »

fráte (fráți), s. m. – Persoană de sex masculin considerată în raport cu altă persoană născută din aceiași părinți (sau numai din unul). – Mr. frate, megl. frati, istr. frǫte. Lat. frātĕr, frātrem (Pușcariu 644; Candrea-Dens., 635; REW 3485; DAR), cf. alb. frat, it. fra(te), prov. fraire, fr. frère. Cuvînt comun (cf. ALR, I, 159). Cf. frăține, fîrtat. Pentru folosirea în doc. vechi, cf. Docan, Arhiva, XI, 422-44. Der. frățesc, adj. (de frate, fratern; călugăresc); frățește, adv. (în mod fratern); frăție, s. f. (fraternitate; înrudire între frați; iubire frățească); frățime, s. f. (breaslă, confrăție); frățior, s. m. (dim. al lui frate; plantă, ciormoiag, Melampyrum cristatum); frătuț, s. m. (poreclă dată românilor din Banat); înfrăți, vb. (a se uni în calitate de frați spirituali; a se asocia, a se uni, a fraterniza; a da lăstari plantele). Der. neol. fratern, adj., din lat. fraternus; fraternitate, s. f., din fr. fraternité; fraterniza, vb., din fr. fraterniser; confrate, s. m. pe baza modelului fr. confrère. Vezi definitia »