ieréc, ierécuri, s.n. (reg.) mici cursuri de apă (gârlișoare) care din mlaștini și lacuri curg în Dunăre; ierugă. Vezi definitia »

ceréc (ciríc), cerécuri (cirícuri), s.n. (înv.) sfert. Vezi definitia »

REBÉC s. n. vechi instrument muzical, lăută cu două-trei coarde, introdus în Europa de arabi, folosit de menestreli; rebab. (< fr. rebec) Vezi definitia »

UZBÉC, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) din Uzbekistan. ◊ (s. f.) limbă turcică vorbită de uzbeci. (< rus. uzbek) Vezi definitia »

sec (-eácă), adj. – 1. Uscat, fără apă. – 2. Gol, deșert. – 3. Privat, lipsit de. – 4. Prost, obtuz, tont. – 5. (Trans.) Slab, descărnat. – Mr., istr. sec, megl. seac. Lat. sĭccus (Pușcariu 1569; REW 7897), cf. it. secco, prov., fr., cat. sec, sp., port. seco. Pentru ultimul sens, cf. ALR, I, 62. – Der. sec, s. n. (post, mîncare de post); seca, vb. (a usca, a deseca; a goli, a evacua; a se epuiza), mr. sec, sicare, istr. sec, din lat. sĭccāre (Pușcariu 1570; REW 7894); secăciu (var. secățiv), adj. (uscățiv), var. ca uscățiv; secăciune, s. f. (uscăciune, secetă), pe care Candrea îl derivă din lat. sĭccatiōnem; secătui, (a epuiza); secătură, s. f. (fleac, moft, plantă; tont; meseriaș, netrebnic); secetă, s. f. (uscăciune), probabil de la *secet ‹ seca, ca tunet ‹ tuna, urlet ‹ urla etc. (der. din lat. sĭccĭtas, susținută de Cihac, I, 251; Candrea, Éléments, 27; Pușcariu 1576; REW 7896, este improbabilă deoarece ne-am fi așteptat la un *secetate); secetos, adj. (sec, arid). – Din rom. provin în mag. szék „vad” (Drăganu, Dacor., VII, 199), szécita „secetă” (Edelspacher 23). Vezi definitia »