căcá (cac, căcát), vb. – A defeca. – Mr., megl. cac, istr. cǫc. Lat. cacāre (Pușcariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206; DAR); cf. it. cacare, prov., sp., port. cagar, fr. chier. Se folosește în formă refl., uneori tranzitiv trans. Cf. căcat. Der. caca, adv., adj. (rahat, murdărie, cuvînt infantil), cf. Iordan, BF, VI, 150; căcăcios, adj. (fricos, care face pe el); căcăfrică, s. m. (leneș; laș); căcălău, s. n. (belșug, cantitate mare, grămadă); căcănar, s. m. (latrinar); căcănărie, s. f. (meseria de latrinar); căcăniu, adj. (de culoarea frunzelor moarte); căcărează, s. f. (excrement de oaie, capră, iepure, șobolan, cu formă caracteristică ovoidală), care presupune un anterior *căcărea (cf. it. cacherello) cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 477), căcăreza, vb. (a defeca); căcări, vb. (a avea diaree; a alinta); căcărie, s. f. (toane, nazuri); căcător, adj. (care provoacă diaree); căcăstoare, s. f. (closet); căcătură, s. f. (defecare); căcău, s. m. (cioară albastră, Coracius garrula); căcîcea, s. m. (căcăcios); cîca, adj. și adv. (murdar, spurcat, cuvînt infantil); cîcă, s. f. (muci, murdărie, femeie murdară). Din rom. derivă bg. (po)kakam „a defeca” (Capidan, Raporturile, 233), și ngr. (sarak.) kakarandza „excrement” (Hoeg 123), pe care Meyer, Neugr. St., IV, 50, îl derivă eronat din it. cacare, cu suf. -anza. Vezi definitia »

CODIFICÁ vb. I. tr. A reuni legi disparate, norme juridice într-un cod. [p.i. codífic, 3.6 -că. / cf. fr. codifier]. Vezi definitia »

ÎNFULECÁ, înfúlec, vb. I. Tranz. (Fam.) A mânca lacom și repede, a înghiți pe nerăsuflate. [Var.: înfulicá vb. I] – Lat. infollicare. Vezi definitia »

ZÚCA s.f. art. (Reg., în expr.) A sta cuiva de-a zuca = a sta pe capul cuiva. Vezi definitia »

INCULCÁ vb. tr. a întipări în mintea cuiva, prin repetiție, un principiu, o idee etc. (< fr. inculquer, lat. inculcare) Vezi definitia »