Definita cuvantului rachetă
RACHÉTĂ1 s. f. 1. vehicul spațial fusiform, fără echipament de sustentație, propulsat cu ajutorul unui motor cu reacție. ♦ ~ cosmică = rachetă de mari dimensiuni servind la plasarea pe orbite a sateliților artificiali și a navelor cosmice; motor- ~ = motor la care propulsia se face prin evacuarea cu mare viteză a unui jet gazos; ~ meteorologică = rachetă recuperabilă, dotată cu aparate speciale de măsură, folosită pentru investigații ale atmosferei până la 150 km altitudine. 2. cartuș special, cu materii explozibile, care ard producând lumină de diferite culori. (< germ. Rakete, rus. raketa)
Sursa: MDN
Sursa: MDN
Cuvinte ce rimeaza cu rachetă
SALTELÚȚĂ, salteluțe, s. f. Diminutiv al lui saltea. – Saltea + suf. -eluță. Vezi definitia »
VORNICÍȚĂ, vornicițe, s. f. 1. (Înv.) Vornicească (1). 2. Vorniceasă (2). – Vornic + suf. -iță. Vezi definitia »
IZONÉFĂ s.f. Linie pe suprafața Pământului care unește punctele având aceeași nebulozitate. [Var. isonefă s.f. / < fr. isonèphe, cf. gr. isos – egal, nephos – nor]. Vezi definitia »
úrdă (-de), s. f. – Un fel de brînză care se scoate din zer fiert. – Mr., megl. urdă. Origine incertă. Poate ar trebui să se pornească de la tc. hurde „drojdie, rest”, căci e vorba de rezultatul uscat al resturilor de zer. Istoric, această soluție nu e imposibilă, căci mulți termeni de păstorit sînt de origine turcă, cf. cioban, maia, odaie, cașcaval etc. Fonetismul nu este clar; poate trebuie să se admită o influență a lui urdoare „puchină”, cu care este ușor de asociat (cf. numele său germ. Augenbutter). Celelalte ipoteze nu sînt mai convingătoare: dintr-un cuvînt dacic (Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 105; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 307); dintr-un tracic *urida legat de gr. οὐρòς „zer” (Philippide, II, 739; Pascu, Arch. Rom., VI, 224; Pascu, I, 192); din alb. urdhë „iederă” (Weigand, Jb., XVI, 229), cuvînt tradițional balcanic, legat de alb. udhós „brînză” (Hoeg 152); din gr. ỏρώδης „seros” (Giuglea, Dacor., III, 582-87; Diculescu, Elementele, 454), ipoteză seducătoare, dar care nu pare posibilă fonetic. Mag. orda, urda, pe care Cihac, II, 537 îl cita drept etimon al rom., este de origine rom. (Edelspacher 24). Tot din rom. provin ngr. οὔρδα (Meyer, Neugr. St., II, 77; Murnu 37), bg. urda (Capidan, Raporturile, 214), sb., slov., rut., ceh. urda, pol. horda (Miklosich, Wander., 11, 20, 22; Candrea, Elemente, 401), rus. urda (Vasmer, III, 188). – Der. urdi, vb. (a face urdă); urdar, s. n. (vergea de mestecat zerul). Vezi definitia »
CLÁCĂ, clăci, s. f. 1. Formă caracteristică a rentei feudale, constând din munca gratuită pe care țăranul, fără pământ, era obligat să o presteze în folosul stăpânului de moșie. ◊ Expr. Lucru de clacă = lucru făcut fără tragere de inimă, de mântuială, prost. 2. Muncă colectivă benevolă prestată de țărani pentru a se ajuta unii pe alții și care adesea este însoțită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri etc. ◊ Expr. Vorbă de clacă = vorbă inutilă sau neserioasă; flecăreală. – Din bg. tlaka. Vezi definitia »