IMPERATÍV, -Ă, imperativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ Mod imperativ (și substantivat, n.) = mod verbal personal prin care se exprimă un ordin, o interdicție, un sfat, un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului. Propoziție imperativă = propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație. ◊ Imperativ categoric = principiu (enunțat de Kant) după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene. – Din fr. impératif, lat. imperativus. Vezi definitia »

INJONCTÍV, -Ă adj. (Rar) Cu caracter de injoncțiune. ♦ (Lingv.) Poruncitor. [Cf. fr. injonctif]. Vezi definitia »

AFIRMATÍV, -Ă, afirmativi, -e, adj. (Despre o enunțare) Care are un caracter de afirmare, un sens pozitiv; (despre judecăți) care conține o afirmație. ◊ Expr. În caz afirmativ = dacă se va întâmpla așa; în cazul când împrejurările sunt favorabile. – Fr. affirmatif (lat. lit. affirmativus). Vezi definitia »

actív² (grup de activiști) s. n., pl. actívuri Vezi definitia »

PASÍV, -Ă adj. 1. Care nu acționează, care nu are nici o inițiativă; inactiv. ♦ Vocabular pasiv = parte a vocabularului care nu este folosită în mod curent. 2. Diateză pasivă = diateză care arată că subiectul suportă o acțiune făcută de altcineva; verb pasiv = verb la diateza pasivă. 3. (Despre metale, aliaje) Care prezintă fenomenul de pasivitate. [< lat. passivus < pati – a încerca, cf. fr. passif]. Vezi definitia »