scîlciá (-iéz, -át), vb. – 1. A strica ștaifurile. – 2. A strica, a desfigura, a strîmba. – 3. (Trans.) A scutura. – Var. (Trans., Olt.) scălcia, scîlcii. Var. a lui stîlci „a strica”, pornind de la pronunția primitivă, conformă sl., *stlci sau *stlîci: schimbarea lui stl › scl este normală, cf. sclifosi. Der. din sl. sŭklŭciti „a încreți” (Cihac, II, 723, cf. cîlți), din lat. calcāre (Tiktin), de la un *calce „călcîi” ‹ lat. calcem (Candrea) sau din bg. izkulčam „a se deplasa rapid” (Pușcariu, Dacor., III, 689), nu este probabilă și nu explică der. Sensul 3 ar putea fi efectul unei confuzii cu sgîlțîi. Der. scîlcea (var. scîlcează, scălcează), s. f. (lemn cu care se bate țesătura în război, pentru a o îndesi; lopată; unealtă de pescuit). Vezi definitia »

SALARIÁ vb. tr. a salariza. (< fr. salarier) Vezi definitia »

DERAIÁ, deraiéz, vb. I. Intranz. 1. (Despre mijloace de transport care circulă pe șine) A sări de pe șine. 2. Fig. A vorbi aiurea, a bate câmpii, a divaga; a se abate, a devia de la subiect. [Pr.: -ra-ia] – Din fr. dérailler. Vezi definitia »

ÎMPUIÁ, împuiez, vb. I. Tranz. (în expr.) A împuia capul (sau urechile) cuiva = a face să intre în mintea cuiva o idee, insistând asupra ei; a ameți pe cineva cu vorbăria. [Pr.: -pu-ia. – Prez. ind. și: (reg.) împúi] – În + pui. Vezi definitia »

MONTBRÉȚIA s. f. plantă erbacee bulboasă din Africa de Sud, cu frunze liniare și flori roșii și portocalii, în spice. (< lat. montbretia) Vezi definitia »