LINS, -Ă, linși, -se, adj. 1. (Despre păr) Bine netezit, întins², neondulat. 2. (Fam.; despre oale sau farfurii) Din care s-a mâncat tot, în care n-a mai rămas nici o urmă de mâncare. – V. linge. Vezi definitia »

NESTÍNS, -Ă, nestinși, -se, adj. Care (mai) arde (cu putere), care nu poate fi stins; (despre foc) viu, iute. ♦ Var nestins = var în forma în care iese din cuptorul de calcinare a pietrei de var. ♦ Fig. (Despre sentimente, senzații) Care nu se curmă, nu încetează sau nu poate fi atenuat, domolit, potolit; care durează etern, veșnic (cu aceeași intensitate). – Ne- + stins. Vezi definitia »

AVÁNS s. n. 1. sumă de bani plătită cu anticipație. ♦ în ~ = mai înainte de timpul sau distanța prevăzută. 2. interval de timp, distanță, spațiu cu care cineva sau ceva se află înaintea altcuiva. ♦ ~ la aprindere = avans cu care se produce aprinderea combustibilului în camera de ardere a unui motor. ◊ (pl.) primele demersuri pentru încheierea unei afaceri, pentru o înțelegere, pentru înfiriparea unei legături. (< fr. avance) Vezi definitia »

NÓLENS, VÓLENS adv. fără voie sau cu voie, vrând, nevrând. (< lat. nolens, volens) Vezi definitia »

îns (î́nsă), pron. – Însuși. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs, megl. ons, istr. ăns. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indică prezența unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziționale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcția printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general ieșit din uz cu forma sa primitivă, îns se folosește astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins, s. m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s. f. (persoană, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînșii, dînsele), pron. (el însuși), cu prep. de (după Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuși”, comel denso „omonim”, friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricție în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, și s-a ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe proprie persoanei a treia: mă duc cu el față de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”. Cf. dînsele, s. f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însă, conj. (la fel; adică, și anume; totuși, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 551 și DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoțește (f. însămi, II, însuți, însăți; III, însuți, însăți; pl. I, înșine; II, înșivă; III, înșiși, însele; formele f. I însene II, însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins. – Der. însuși, vb. (a-și lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însușire, s. f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică). Vezi definitia »