jid (jízi), s. m. – Evreu. Sl. židŭ, cf. rut., pol. žyd, bg. žid „gigant” (DAR). Cu această formă este cuvînt rar, în Trans. de Nord și Mold. – Der. jitcă, s. f. (evreu), cu suf. -că; jidău, s. m. (Trans., evreu), prin intermediul mag. zsidó; jidaucă, s. f. (Mold., evreică); jidan, s. m. (evreu), din sl. cu suf. -an, cf. sl. židinŭ, židomŭ, židochŭ (Miklosich, Fremdw., 137; Cihac, II, 158; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 365; DAR); jidancă, s. f. (evreică); jidănesc, adj. (evreiesc); jidănește, adv. (în felul evreilor); jidănime, s. f. (mulțime de evrei); jidov, s. n. (evreu; uriaș; Bucov., Meloe proscarabaeus, insectă), din sl. židovinŭ (pentru al doilea sens, cf. bg. žid; se explică prin ideea că cei dîntîi oameni au fost giganții, îmbinată cu ideea că evreii au fost primii oameni); jidoavcă (var. jidoafcă), s. f. (evreică); jidoveancă, s. f. (dans popular); jidovesc, adj. (evreiesc); jidovetic, adj. (fricos, laș); jidovește, adv. (în felul evreilor); jidovi, vb. (a se converti la iudaism); jidovime, s. f. (adunare de evrei); jidovină, s. f. (prăpastie, abis), considerîndu-se la origine că sînt resturi ale unei locuințe de giganți (după Scriban, din bg. *duždovnica „apă de ploaie”; în dicționare glosările acestui cuvînt diferă considerabil, după aspectul particular al locului astfel numit). Jidov se folosește mai ales cu sensul de „evreu, evreu din Vechiul Testament”; jidan a ajuns să fie considerat în epoca modernă drept termen ofensiv.

Sursa: DER