Definita cuvantului lanț
lanț (lánțuri), s. n. – 1. Șir de verigi. – 2. Șir, rînd. – 3. Înrobire, sclavie. – 4. (Trans.) Măsură de suprafață, aproximativ un pogon. – 5. Măsură de lungime, conținînd 19,67 m în Munt. și 22,30 în Mold. – 6. Șipci, stinghiii care formează scheletul acoperișului. Sl. lanĭcĭ, prin intermediul mag. lánc (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 155; Tiktin; Drăganu, Dacor., VII, 136; Rosetti, III, 93; Gáldi, Dict., 93; împotrivă der. directe din sl., cf. Procopovici, Dacor., X, 145), cf. bg. lanec, sb. lanac, slov., rut. lanc, țig. láncos. Pentru sensul de „măsură”, cf. lan și sb., cr. lanac. – Der. lănțug (var. înv. lănțuh, lanțuh), s. n. (lanț), din sl. lanĭcuchŭ (Miklosich, Lexicon, 332), cf. pol. łancuch, rut. lancjug, rus. lancug (Vasmer, II, 13); lănțui (var. înlănțui), vb. (a pune în lanțuri, a fereca; a încătușa; a lega, a înveriga); lănteț, s. m. (stinghie de acoperiș), probabil prin disimulare din *lănțet.
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu lanț
cuștuléț s.n. (reg.) gustare. Vezi definitia »
DRĂCULÉȚ, drăculeți, s. m. Drăcușor. – Drac + suf. -uleț. Vezi definitia »
știț, știțuri, s.n. (reg.) 1. bucată de fier care se fixează pe partea exterioară a benghiușului de la car. 2. fiecare dintre cele două șine de fier care leagă cracii căruței de osie și de cruce. 3. fiecare dintre cele două cârlige fixate pe crucea căruței de care se agață orcicurile. Vezi definitia »
struț (-ți), s. m. – Pasărea cea mai mare din ordinul alergătoarelor (Struthio camelus). – Var. ștruț. Megl. ștruș. Lat. struthius, poate direct în megl. (Capidan, 278), și în rom. prin it. struzzo, sb. struc (Pușcariu 1662; Tiktin). Îm sec. XVIII, struțocamil, s. m. (struț), din gr. στρουθοϰάμηλος. Vezi definitia »
cloț (clóțuri), s. n. – 1. Vîrf. – 2. Cui, știft, pivot. – 3. Fragment de cărămidă folosit la umpluturi. – 4. Trunchi, buștean. Origine incertă. Pare a fi o var. de la colț, alterată printr-o metateză, ca în clocoti › colcoti; sau mai curînd, creație expresivă, cf. clanț. DAR separă cele două cuvinte, cloț „fragment de cărămidă”, care provine din sb. kloca „pietricică”, și cloț „trunchi”, cui care derivă, după Borcea 183, din săs. K’lôts „trunchi” (cf. Scriban); această ultimă der. este puțin probabilă, dacă se ia în considerație extinderea cuvîntului rom. Semantismul concordă perfect cu cel al lui colț. Circulă de asemenea o formă cu infix nazal, clonț, s. n. (cioc; vîrf, țanc; dinte canin; vîrf ascuțit, ghimpe; ciocănel percutor), de uz general (DAR exclude nejustificat Munt.), și care se pune de obicei în legătură cu sl. kljunŭ „vîrf” (Cihac, II, 63; DAR), în ciuda dificultăților fonetice. Paralelismul cloț › clonț coincide cu cioc › cionc, ciot › ciont, bot › bont, etc. Der. cloțan, s. m. (șobolan. Mus decumanus), probabil plecîndu-se de la cloț „dinte” (după DAR, din sb. klokati „a înghiți”); cloțan, s. n. (vîrf ascuțit, țanc), cf. același sens la clonț; cloață, s. f. (cioc, gură; gură-spartă; babă vrăjitoare); clonț, adj. (știrb); clonțat, adj. (cu ciocul mare; obraznic, insolent); clonțar, s. m. (pasăre, Coccothrauster vulgaris); clonțan, s. m. (țanc, vîrf). Cloanță coincide perfect cu clanță; ceea ce pare să pledeze în favoarea unei origini expresive pentru toate aceste cuvinte. Vezi definitia »