Definita cuvantului merge
mérge (mérg, mérs), vb. – 1. A umbla, a se îndrepta spre, a pleca. – 2. A călători, a se deplasa. – 3. A se extinde într-o direcție determinată. – 4. A frecventa. – 5. A continua, a dura, a urma. – 6. A circula, a da curs. – 7. A funcționa (o mașină). – 8. A se realiza un negoț. – 9. A progresa, a înainta. – 10. A opera, a proceda. – 11. A intra în anumite jocuri de cărți. – 12. A veni, a se conforma, a se ajusta, a asorta. – 13. A conveni, a fi oportun. – 14. A fi posibil, a fi permis. – 15. A se folosi, a se uza, a se consuma. – 16. A trece. – 17. (În expresii) A cădea, a se desprinde, a se rostogoli. – 18. (Cu pron. în dativ) A-i prii, a fi. – 19. (Cu după) A se mărita, a se căsători. – 20. (Cu pe) A avea un oarecare număr de ani, neîmpliniți. – Var. (Trans.) mere. Mr. nergu, nerșu, megl. mierg, merș, istr. meg, mes, mere. Lat. mergĕre „a se scufunda” (Candrea, Bul. Soc. fil., II, 12; Pușcariu 1056; Candrea-Dens., 1080; Densusianu, GS, II, 20; REW 5525), cf. alb. mergoń „a îndepărta” (Meyer 274; Philippide, II, 647), sard. imbergere „a împinge” ‹ lat. inmergere (Wagner 111). Cf. și Daicovici, Dacor., V, 477; Rosetti, I, 175; Cortés 131. Semantismul presupune un sens intermediar, „a cădea” ca cel care apare (17) în fraze ca vă croiesc de vă merg petecele (Creangă). Var. mere e puțin clară. Poate-i vorba de un proces de asimilare al conjug., datorat participiului mers, ca în curs, cure sau cura (care apoi a evoluat în sens contrar, pînă a ajuns la curgere). Prezența acestei forme în Trans. și în istr. este dovada unei schimbări foarte vechi. Trebuie să existe și în Mold. (cf. poezie populară: după dăscălaș n’oi mere, că mă ține cu pomene), și probabil în tot domeniul rom., cf. mereu. Der. mergător, s. m. (înv., călător); înainte-mergător, s. m. (precursor), după sl. predteča și apoi după lat. praecursor; mers, s. n. (umblat; mișcare; progres, dezvoltare; umblet); mersură, s. f. (umblet); demers, s. n. (diligență, solicitare), format după fr. démarche, pe baza paralelismului marche-mers; premerge, vb. (a preceda), se folosește în Trans., format după germ. vorgehen; premergător, adj. (precedent, antepus; vestitor; s. m. precursor), după fr. précurseur.
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu merge
RĂSÎNȚELÉGE, răsînțelég, vb. III. Tranz. A înțelege perfect, până în cele mai mici amănunte. – Răs- + înțelege. Vezi definitia »
CONVÍNGE vb. I. tr. a face pe cineva să recunoască un lucru, să adopte o părere. II. refl. a se încredința de ceva. (< lat. convincere) Vezi definitia »
VICERÉGE s.m. Înalt demnitar care guvernează o provincie în numele și în locul regelui; locțiitor al regelui într-o provincie îndepărtată. [După fr. vice-roi]. Vezi definitia »
EXTRÁGE vb. tr. 1. a separa ceva dintr-o materie încorporată. ◊ a scoate un corp din locul în care a intrat sau unde s-a format. 2. a scoate un citat, un fragment dintr-un text. 3. a calcula rădăcina (pătrată, cubică) a unui număr. (< lat. extrahere) Vezi definitia »
spárge (-g, -rt), vb. – 1. A Împrăștia, a risipi, a dispersa. – 2. A dizolva, a lichida. – 3. A rupe, a distruge o armată. – 4. A deschide, a face o deschizătură. – 5. A rupe, a frînge, a face bucăți. – 6. A desființa, a distruge, a sfîșia. – 7. A încălca, a viola, a nu respecta. – 8. A se deschide, a plesni un abces. – 9. (Refl.) A se izbi, a se deslănțui. – Mr. (a)spargu, (a)șparșu, (a)spardzire, megl. sparg(iri), istr. spǫrg, spǫrt. Lat. spargĕre (Cihac, I, 259; Șeineanu, Semasiol., 162; Pușcariu 1614; REW 8120), cf. it. spargere, prov. esparzer, cat., port. espargir, sp. esparcir. – Der. spărgăcios, adj. (fragil, casant); spărgător, adj. (care sparge; s. m., hoț prin efracție; s. n., instrument de spart); spărgălui, vb. refl. (Olt., a se împrăștia, a se risipi); spargere, s. f. (acțiunea de a sparge sau de a rupe; furt prin efracție); spărtură, s. f. (ruptură, crăpătură; fragment, bucată; înv., împunsătură, gaură). Vezi definitia »