pípotă (pípote), s. f. – Stomac de pasăre, rînză. – Var. chipotă. Trans. picotă. Ngr. *ἐφήπαπα, din gr. ἤπαρ, ἤπατος „ficat”, ca ngr. ἐφιππος din gr. ἴππος, sau ngr. ἐφάπλωμα din gr. ἄπλωμα. Ca în ultimul caz (ἐφάπλωμα › πάπλωμα), *ἐφήπαπα ar fi trecut la *πήπαπα, prin asimilare. Rezultatul normal, *pipătă s-a modificat datorită influenței consoanei, ca sl. domaliti › domoli, sl. mamiti › momi. Alte explicații nu par suficiente: din ceh. pipati „a privi” (Cihac, II, 256), cf. rut. pipotĭ „cobe, tîfnă” (Scriban); din gr. ἤπαρ încrucișat cu ficatum (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 435; REW 4108); în legătură cu sl. pąpukŭ „buric” (Tiktin). Vezi definitia »

JICCNĂ? vb. IV. v. jigni. regionalism Vezi definitia »

úrlă, úrle, s.f. (reg.) tub gros la hornuri. Vezi definitia »

ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for științific și cultural al țării, înființat la 1 apr. 1866, în timpul locotenenței Domnești, sub numele de „Societatea literară Română”, cu scopul de a stabili ortografia și de a elabora și publica dicționarul și gramatica limbii române. Și-a inaugurat efectiv activitatea la 1 aug. 1867 cînd, o dată cu adoptarea statutelor, a devenit „Societatea Academică Română”. Era organizată în 3 secțiuni: literar-filologică, istorico-arheologică și a științelor naturale, fiecare cu cîte 12 membri titulari, 20 de corespondenți și un număr nelimitat de membri de onoare români și străini. Printre membrii societății în 1866-1867 (reprezentanți ai tututor provinciilor locuite de români): V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Heliade Rădulescu, A. Treboniu Laurian (Vechiul Regat), T. Cipariu, G. Barițiu (Transilvania), A. Hurmuzachi (Bucovina), I. Caragiani (Macedonia). La 29 mart. 1879 societatea este declarată, prin lege, instituție națională, devenind „Academia Română”. Sub egida ei, s-au studiat primele scrieri în limba română, s-au tipărit documente istorice, s-au publicat numeroase studii de istoriografie, de fizică, matematică, chimie, medicină, biologie, geografie etc., ediții critice, precum și cataloage și bibliografii. În perioada 1948-1965 poartă denumirea de Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 până în 1990, aceea de Academia Republicii Socialiste Române. În ultimele decenii, A. și-a pierdut treptat autonomia, ceea ce a făcut ca activitatea ei să fie sub nivelul aceleia din perioada anterioară, cînd, pe lîngă realizările legate de ortografia, gramatica și dicționarul limbii române, a avut un rol major în promovarea și dezvoltarea științei și culturii românești. Începînd cu data de 5 ian. 1990, A. și-a recăpătat vechea denumire și funcționează în prezent cu 12 secții științifice. Pe lîngă secții au fost constituite comisii de profil, cu caracter inter- și multidisciplinar. Are patru filiale: Iași, Cluj, Timișoara și Tîrgu Mureș. În subordinea A. sînt peste 50 de institute și centre de cercetări științifice, Biblioteca A., Editura A., Fundația „Elias”, Casa Oamenilor de Știință, stațiuni experimentale și case memoriale. În A. pot fi aleși maximum 181 de membri titulari și corespondenți. Este condusă de un Prezidiu compus din președinte, cei patru vicepreședinți, președinții secțiilor și ai filialelor Academiei. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală. A. decernează, anual, premii pentru contribuții deosebite, originale, în diferite domenii ale științei și culturii. Publică numeroase periodice generale și de specialitate, ca: „Analele Academiei Române”, Memoriile secțiilor științifice, reviste de profil ale institutelor etc., în limba române și în limbi de circulație internațională. Vezi definitia »

BÍLIȚĂ, bilițe, s. f. (Reg.) Capcană (de sârmă, cu arc) pentru animale mici. Vezi definitia »