Definita cuvantului plăpînd
plăpînd (-dă), adj. – 1. Debil, firav. – 2. Fragil. Origine expresivă. Der. din lat. *palpabundus ‹ palpāre „a mîngîia” (Cihac, I, 223; Candrea, Rom., XXXI, 309; Loewe 14; Candrea-Dens., 1401; Candrea, Éléments, 7; Pușcariu 1332; REW 6174; Rosetti, I, 170), sau din palpandus (Tiktin), este greu de admis din motive fonetice și formale. Mai probabil trebuie să se pornească de la o rădăcină expresivă plăp-, ca pîlp(îi), fîlf(îi), care ar arăta aceeași idee de „a bate, a se mișca slab”: plăp- nu este fără îndoială altceva decît pîlp- cu metateză. Terminația e mai puțin clară și s-ar putea datora unei analogii cu blînd, flămînd; dar este de remarcat că nu există certitutdinea unei folosiri cu adevărat populare a acestui cuvînt, care apare la autori, din a doua jumătate a sec. XIX și că, prin urmare, ar putea fi creat arficial, ca tremurîndă, surîzîndă, aparținînd aceleiași epoci. Aceleiași rădăcini expresive aparțin plăpău, adj. (Mold., neghiob, nătîng), pe care Cihac, II, 260, îl punea în legătură cu ceh. plepe „moale, delicat”, și pleoapă (var. pleopă, plopă, înv. plehupă), s. f. (membrană mobilă a ochiului; capacul de la sicriu), ca și plăpînd, se folosește mai ales în Munt. (ALR, I, 17) și care a primit până acum diferite explicații, toate insuficiente: din lat. palpebra, cu o puternică modificare fonetică (Diez, I, 302; Tuttle, Rom. R., I, 439; Tiktin; cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 283); lat. pupula, cu metateză *pluppea (Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 689; Pușcariu 1335; REW 6616; Scriban); sl. *prechlupa „capac”, cf. bg. pohlupka (Densusianu, GS, I, 143); sau dintr-un cuvînt anterior indoeurop. (Rusu, Dacor., XI, 148). Prin aceeași intenție expresivă trebuie să se explice sp. plepa „persoană care are multe defecte”, pe care Corominas, III, 822, îl consideră de origine incertă; cf. și lat. palpebra ‹ palpare (Walde-Pokorny 445).
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu plăpînd
MAPAMÓND s. n. hartă reprezentând globul terestru, împărțită în cele două emisfere; planisferă, planiglob. ♦ ~ ceresc = harta cerului, stelele, constelațiile etc. (< it. mappamondo) Vezi definitia »
REVERÉND s. m. titlu dat membrilor clerului catolic sau al unor confesiuni reformate. ◊ titlu dat pastorilor anglicani. (< fr. révérend, lat. reverendus) Vezi definitia »
rînd (rấnduri), s. n. – 1. Șir, linie. – 2. Serie, grup. – 3. Ordine, în șir, dată. – 4. Ordine, clasă, categorie. – 5. Plebe, devălmășie. – 6. Regulă, normă, jalon. 7. Menstruație. – 8. Temperament, tip. – 9. Pereche, serie de obiecte care formează un tot. – 10. Linie, șir de cuvinte. – 11. Strat. – De rînd, comun, vulgar. – De-a rîndul, în șir. Pe rînd, în ordine. Sl. rędŭ „ordine” (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 313; Byhan 329), cf. bg., alb. red, ngr. ἀράδα „rang”, mag. rend „ordine”. – Der. rîndui, vb. (a ordona; a determina, a stabili; a destina, a numi), din sl. ręditi, cf. orîndui; rîndaș, s. m. (tînăr, argat pentru treburile cele mai umile); rînduitor, s. m. (ordonator, organizator); rîndului, vb. (Maram., a ordona), din mag. rendelni (Candrea); rînduială, s. f. (ordine; așezare, stabiliment; normă; regulă; ritual, ceremonial); neorînduială, s. f. (dezordine). Vezi definitia »
sărínd, -ă, adj. (înv.) care sare. Vezi definitia »
PFUND s.m. v. funt. Vezi definitia »