Definita cuvantului ploscă
plóscă (plóști), s. f. – 1. Vas rotund și turtit de metal sau de lemn. – 2. Corneci, vas cu praf de pușcă. – 3. Vas pentru urinat. – 4. (Arg.) Poșetă de damă. – 5. (Arg.) Țîță. – Mr. ploscă, megl. ploască. Sl. ploskŭ „turtit”, plovska „ploscă” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 266; Conev 64), cf. bg., sb., ceh. ploska, mag. palackz, ngr. πλόσϰα, alb. ploskë, tc. palaska (Miklosich, Fremdw., 118), cf. și palașcă, plașcă, ploșniță. – Der. ploscar, s. m. (fabricant de ploști din lemn; persoană care la nunți vizitează invitații oferindu-le de băut; flecar, palavragiu; Trans., par cu care se bate fînul în căpiță; Arg., borfaș, hoț de buzunare); ploscaș, s. m. (șarlatan, potlogar); ploșcașe, s. f. (intrigantă, tîrfă); ploscoană, s. f. (Trans., ploscă; căpiță). Ploscaș este explicat de Cihac, II, 263, ca o deformare din *plotcaș, cf. ceh. pletkar „intrigant”; dar cuvîntul sl. nu e sigur în rom. și sensul se înțelege ușor plecînd de la ploscar „persoană care merge din casă în casă să ducă vești”, cf. a umbla cu plosca „a pîrî, a țese intrigi”.
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu ploscă
BURÉZĂ s. f. mașină pentru îndesarea balastului sub traverse. (< fr. bourreuse) Vezi definitia »
MAGNETOREZISTÉNȚĂ s. f. element semiconductor a cărui rezistență crește o dată cu câmpul magnetic în care este plasat. (< fr. magnétorésistance) Vezi definitia »
a da în bâlbă expr. a se bâlbâi; a vorbi incoerent. Vezi definitia »
groápă (grópi), s. f. – 1. Mormînt. – 2. Groapă comună. – 3. Șanț, gaură, puț. – 4. (Înv.) Hambar în pămînt. – Mr. megl. groapă. Origine necunoscută. Opiniile legate de istoria acestui cuvînt au variat mult; considerat autohton de Miklosich, Slaw. Elem., 9, și der. din alb. gropë de Meyer 131; Meyer, Alb. St., IV, 54; DAR; Philippide, II, 715; Capidan, Raporturile, 532; Rosetti, II, 117. După alții, din sl. grobŭ, bg. grob (Pascu, II, 193; Conev 42), cf. bg. groba „ladă pentru gunoi”, grobar „groapă”. În sfîrșit, prezență calabr. grupa, (g)rubu, (g)rupu „gaură” a fost explicată de Rohlfs pe baza gr. τρύπη, trecut la *τρόπον; această ipoteză a fost reluată din punctul de vedere al rom. de Skok, ZRPh., LIV, 483. Este posibil să fie vorba în rom. de un împrumut din sl., al cărui rezultat ar fi *grop, pl. gropi, cu sing. reconstituit. Cuvîntul sl., bazat pe germ. Grube, Grabe (cf. sb. graba, sec. XV, la Daničič, III, 351), a dat și alte rezultate în rom., cf. grobiște, pogrebanie. Alb. gropë, care s-ar putea cu greu explica prin sl., ar proveni în acest caz din rom. Totuși, ideea unei proveniențe romanice nu trebuie să fie exclusă, chiar dacă explicația din calabr. n-ar părea suficientă. Der. gropiță, s. f. (dim. al lui groapă; adîncitură în barbă sau obraji); gropană, s. f. (șanț, groapă); gropiș, s. n. (teren abrupt); gropos, adj. (plin de gropi); gropănos, adj. (plin de gropi); gropar, s. m. (persoană care sapă gropi pentru morminte); gropăreasă, s. f. (nevastă de gropar); îngropa, vb. (a înmormînta; a ascunde; a acoperi ceva cu pămînt; a înfige); îngropător, s. m. (gropar); îngropătoare, s. f. (înv., înmormîntare); îngropăciune, s. f. (înmormîntare); îngropătură, s. f. (înv., înmormîntare); dezgropa, vb. (a exhuma, a scoate din pămînt); gropila, vb. refl. (despre drumuri, a desfunda); gropilos, adj. (plin de gropi); gropniță (var. grobniță), s. f. (mormînt, boltă, criptă; groapă, depozit de cereale sub pămînt), din sl., bg. grobnica (Miklosich, Slaw. Elem., 18; Miklosich, Lexicon, 143); grobnic, s. n. (mormînt, criptă; giulgiu), cf. sl. grobinŭ „sepulcral”. Vezi definitia »
PROSTEÁLĂ, prosteli, s. f. Faptul de a se prosti1; înșelare sau încercare de a înșela; amăgire, păcăleală. – Prosti1 + suf. -eală. Vezi definitia »