Definita cuvantului pomană
pománă (poméni), s. f. – 1. (Înv.) Memorie, amintire, comemorare. – 2. Mîncare oferită în memoria unui mort, după înmormîntare și după slujba de pomenire. – 3. Pîine împletită sau colac care se dă la înmormîntări. – 4. Colivă de înmormîntare care servește ca suport pentru pomul de înmormîntare. – 5. Obiect dăruit pentru iertarea păcatelor unui mort. – 6. Milostenie, binefacere. – 7. Chilipir, pleașcă. – Înv. pomeană. Mr. pumean, megl. pumeană. Sl. pomĕnŭ „memorie” (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 275; cf. Schneeweiss, REB, I, 166), cf. bg., sb. pomen „memorie”. Bg., sb., cr., rut. pomana „milostenie, binefacere” provine din rom. (Miklosich, Wander., 118; Berneker II, 49; Capidan, Raporturile, 193). Der. pomină (var. înv. pomenă), s. f. (memorie, faimă, zgomot), probabil din bg. pomjen (Scriban; după Tiktin și Cihac, deverbal de la pomeni); pomelnic, s. n. (listă cu numele morților; numele morților pomenite de preot în timpul slujbei de pomenire; litanie, înșiruire, poliloghie), din sl. pomĕnĭnikŭ, bg. pomenik cu l expresiv; pomeni, vb. (a aminti, a comemora; a menționa, a pronunța; a cita; a-și aminti; a-și deprinde auzul; a apuca o epocă trecută, a ține minte, a avea în minte; refl., a se păstra, a se ști, a avea memorie; refl., a avea cunoștință, a fi de la sine înțeles, a ști de cînd lumea; refl., a se lovi de, a da de, a surveni; refl., Trans. și Olt., a se trezi), din sl. pominati, pomĭnĕti (Miklosich, Lexicon, 621; Conev 111); pomeneală, s. f. (amintire; menționare; urmă, trăsătură); pomeneată (var. pom(i)neată, pom(i)nete), s. f. (bucată de pînză cu o lumînare și o monedă, care se dă de pomană la înmormîntări; colac de pomană), probabil din sl. pamętĭ „amintire” (Tiktin); pomenitor, s. f. (persoană care pomenește), sec. XVI, înv.; ne(mai)pomenit, adj. (fără asemănare, nemaiauzit); pominoc, s. n. (înv., dar, danie), din sl. pominikŭ „înmormîntare”; pomanagiu, s. m. (chilipirgiu, pleșcar); pomanagioaică, s. f. (chilipirgioaică); pomănui, vb. (a da de pomană); pomonoci, vb. (înv., a dedica).
Sursa: DER
Sursa: DER
Cuvinte ce rimeaza cu pomană
DÓZĂ1 s.f. 1. Cantitate determinată dintr-o substanță, dintr-o radiație etc. care produce un anumit efect. ♦ Cantitate prescrisă dintr-un medicament pe care bolnavul trebuie s-o ia dintr-o dată. 2. Cantitate dintr-o substanță care intră în compunerea unui amestec. [Pl. -ze. / < fr. dose]. Vezi definitia »
STÍVĂ s.f. (Mar.) Magazie, loc pe o navă unde este așezată încărcătura. [< it. stiva]. Vezi definitia »
NÓMĂ2 s. f. diviziune administrativă în Egiptul antic și în Grecia actuală. (< fr. nome, gr. nomos) Vezi definitia »
furtúnă (furtúni), – 1. (Înv.) Ghinion, necaz, nenorocire. – 2. Vînt puternic însoțit de ploaie, vijelie. – Mr., megl. furtună. Lat. fortūna (Pușcariu 686; Candrea-Dens., 702; REW 3458; DAR), cf. it. fortuna, fr. fortune (de mer), sp. fortuna, cu același sens, care apare și în lat. med. fortuna. Schimbarea semantică (cf. Șeineanu, Semasiol., 214), naturală și mai mult sau mai puțin generală, pare anterioară limbilor romanice, cf. și ngr. φουρτοῦνα, de unde tc. furtuna, fortuna. Nu există, deci, motiv suficient pentru a considera că rom. provine din ngr. (Pușcariu; Meyer 111; DAR), cu atît mai mult cu cît în rom. apare și sensul primitiv de „soartă (nefericită)”, care indică proveniența directă din lat. Der. furtunat, s. m. (naufragiat), înv.; furtunatic, adj. (impetuos; violent); furtunos, adj. (impetuos; violent). – Bg. fortuna poate proveni de asemenea din ngr. sau din rom.; sb. fôrtuna, frtùna, mai probabil din it. (Berneker 283; cf. Miklosich, Fremdw., 88), pe cînd sb. furtuna reproduce consonanța din rom. (Daničič, III, 80). Alb. furtunë poate fi der. din ngr. În schimb provin cu certitudine din rom. rut. fortuna (Miklosich, Wander., 15) și mag. furtina (Edelspacher 13), toate cu sensul de „furtună”. Vezi definitia »
CÁMERĂ s. f. I. 1. încăpere într-un apartament. ♦ muzică de ~ = muzică destinată unui număr redus de interpreți. 2. compartiment într-un sistem tehnic (instalație, mașină, aparat). ♦ ~ obscură = a) încăpere neluminată sau cu lumină de o anumită culoare, în care se lucrează cu materiale fotosensibile; b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran imaginea răsturnată a unui obiect; ~ fotografică = a) aparat fotografic; b) cameră obscură de televiziune (sau videocaptoare), aparat complex pentru captarea imaginii și transformarea ei în semnale video; ~ de combustie = încăpere a motorului cu ardere internă în care se aprinde amestecul de gaze. II. tub închis de cauciuc care se umflă cu aer și care se așază pe roată sub anvelopă. ◊ balon de cauciuc al unei mingi de sport. III. 1. adunare parlamentară constituită; organ suprem al puterii de stat. 2. (ec.) instituție având ca obiectiv sprijinirea activității dintr-un anumit domeniu. (< it. camera) Vezi definitia »