JUR³, jururi, s. n. (Pop.) Jurământ. – Din jura (derivat regresiv). Vezi definitia »

CÁCIUR, -Ă, caciuri, -e. s. m., adj. (Miel) cu blăniță de culoare neagră pe trunchi și brumărie pe bot, urechi, labe și coadă. – Et. nec. Vezi definitia »

jur (jururi), s. n. – Înconjurare, ocol, împrejmuire. – Var. (Mold.) giur. Mr. giur. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. gyrus ‹ gr. γῦρος (Philippide, Festgabe Mussafia, 46; Densusianu, Hlr., 80; Cipariu, Gram., 145; Candrea-Dens., 923; REW 3938; DAR; Rosetti, I, 63), cf. it., sp., port. giro, prov. gir; însă der. este dificil de explicat (cf. Graur, BL, V, 100). Rezultatul y › iu indică faptul că împrumutul ar trebui să fie posterior sec. X (Rosetti, II, 65), și prin urmare, nu poate proveni direct din lat.; caz în care rămîne fără o explicație satisfăcătoare rezultatul γυ › ğ. Dacă se admite că var. giur e primitivă, s-ar putea presupune că rezultatul gyrus › *gir s-ar fi schimbat ca jimite › j(i)umătate sau bucin › bucium. Totuși, această alterare este incertă la vocala tonică, și nu este necesară o asimilare sau disimilare. Comp. prejur, prep. (înv., în jur de); împrejur, adv. (în locul înconjurător); împrejura, vb. (a înconjura, a încinge), derivat de DAR direct din lat. pop. pergyrāre; împrejurare, s. f. (înconjurare; circumstanță, condiție; situație, poziție); împrejurător, adj. (care asediază); împrejuraș (var. împrejurean), s. m. (înv., vecin); împrejurime, s. f. (locul sau ținutul dimprejur); desprejura, vb. (a descinge; a pune în libertate, a da drumul). – Cf. înconjura. Vezi definitia »

áur, s. m. – Metal prețios de culoare galbenă strălucitoare. – Istr. aur. Lat. aurum (Pușcariu 170; Candrea-Dens., 118; REW 800; DAR); cf. alb. ar, it., sp. oro, engad., v. prov. aur, fr. or, port. ouro. Der. aura, vb. (rar, a auri); aurar, s. m. (meșter care lucrează obiecte de aur; țigan care caută pepite de aur; odinioară munceau sub supravegherea marelui armaș, și plăteau soției domnitorului un dram (3,38 gr.) de aur în chip de contribuție anuală), pe care Pușcariu 171 și DAR îl derivă direct din lat. aurārius (atrăgînd atenția apoi că rezultatul normal ar fi *arar, Pușcariu, Lr., 18, a admis o analogie cu aur; este vorba mai probabil de o der. internă în rom., cu suf. de agent -ar); aurăreasă, s. f. (nevasta căutătorului de aur); aurărie, s. f. (activitate de aurar; aurire, poleire cu aur); aurel, adj. (aurit), cuvînt artificial, inventat probabil de Bolintineanu; auret, s. n. (obiecte de aur); auri, vb. (a acoperi cu un strat subțire de aur), pe care Pușcariu 172 și DAR îl consideră drept reprezentant direct al lat. aurire; aurică, s. f. (pătlagină, Lantana Camara); auritură, s. f. (aurire); auriu, adj. (de culoarea aurului); auros, adj. (aurifer). – Der. neol. aurifer, adj.; auripigment, s. m. Vezi definitia »

buhúr (buhúruri), s. n. – Țesătură de mătase. Tc. buhur (Șeineanu, II, 21). Înv. Vezi definitia »