suná (-n, -át), vb. – 1. A produce un sunet. – 2. A cînta la un instrument. – 3. A marca timpul (cu privire la ceas). – 4. A spune, a răsuna. – 5. A se face auzit, a umbla vorba. – 6. A apăsa pe sonerie, a chema. – 7. A insinua, a sugera. – 8. (Refl.) A se spune, a se ști, a se cunoaște. – Mr. asun(are), megl. sun(ari). Lat. sǒnāre (Cihac, I, 271; Pușcariu 1694; REW 8087), cf. vegl. sonuar, it. sonare, prov., cat., sp. sonar,, fr. sonner, port. soar. – Der. sun, s. n. (înv., sunet), probabil din lat. sonus (Tiktin; Candrea; cf. REW 8090), sau deverbal; sunător, adj. (care sună, sonor; varietate de mere); sunătoare, s. f. (pojarniță, Staphylea pinnata), omonimul lui sunătoare ‹ sănătoare; sunet, s. n., din lat. sǒnitŭs (Pușcariu 1695; REW 8089; Rosetti, I, 159), sau cu suf. -et, cf. tunet, muget, răcnet etc.; răsuna, vb., după fr. résonner; răsunător, adj. (care răsună); răsunet, s. n. (sunet puternic; bubuit; zgomot, rumoare). Der. din fr. sonată, s. f.; sonerie, s. f.; sonet, s. n.; sonor, adj.; sonoritate, s. f.; sonoriza, vb.

Sursa: DER