uscá (usć, -át), vb. – 1. A (se) zbici, (se) zvînta. – 2. A se răscoace, a se deshidrata. – 3. A se ofili, a se veșteji. – Var. prezent usc. Mr. usîc, (u)suc, uscare, megl. usc, istr. uscu. Lat. *ustĭcāre, de la ustum, cf. lat. ustūra, lat. Ustica „înălțime în țara sabinilor”, calabr. uscare „a arde”. Semantismul nu face dificultăți, deoarece urere însemna atît „a arde” cît și „a usca”. Rezultatul normal, *ustca, a pierdut pe t interconsonantic; usuc este formă modernă, explicată greșit. Der. din lat. *exsūcāre „a usca” (Densusianu, Rom., XXXIII, 288; Meyer, Alb. St., IV, 89; Crețu 379; Pușcariu 1841; REW 3073), sau din tc. husk (Roesler 604) apare ca mai puțin probabilă. – Der. uscăcios (var. uscățiv), adj. (fără umezeală, slab, uscat); uscăciune, s. f. (însușirea de a fi uscat; secetă); uscat, s. n. (acțiunea de a usca; pămînt tare, pămînt); uscător, adj. (care usucă); uscătură, s. f. (mîncare uscată; creangă uscată); uscățele, s. f. pl. (crenuscate, găteje, prăjituri copate în ulei).

Sursa: DER