țâțânóc s.n. (reg.) furuncul. Vezi definitia »

loc (lócuri), s. n. – 1. Așezare, situație, poziție. – 2. Populație; tîrg. – 3. Însărcinare, serviciu, funcție. – 4. Cauză, motiv. – 5. Timp, oportunitate. – 6. Parte. – 7. Capacitate, suprafață. – 8. Ordin, rang. – 9. Teren, regiune. – 10. Imobil, casă. – 11. Localitate, așezare. – Deloc, de fel. – În loc, în schimb. – La loc, ca mai înainte. – La un loc, împreună. – Pe loc, imediat. – Mr., megl., istr. loc. Lat. lǒcus (Diez, I, 253; Pușcariu 986; Candrea-Dens., 1004; REW 5097); cf. it. luogo, prov. loc, fr. lieu, cat. lloc, sp. luego, port. logo. Pentru expresia deloc, cf. cat. enlloc (Iordan, BF, IX, 155). Der. înloca, vb. (rar, a plasa, a situa); înlocui, vb. (a substitui); înlocuitor, s. m. (substitut); întruloca (var. întroloca, întruluca, înturluca), vb. (a reuni, a aduna; a culege; refl., a se asocia), comp. cu întru (după Scriban, cu într’un); alocuri (var. alocurea) în expresia pe alocuri (din loc în loc); alocurea, adv. (în afara locului; în apropiere de); cf. locui, locaș. – Der. neol. local, adj., din fr. local; local, s. n. (restaurant, casă); localnic, adj. (indigen), din pol. lokalny, rus. lokalinyj (Tiktin); localitate, s. f. (loc, tîrg), din fr. localité; localiza, vb., din fr. localiser; locatar, s. m. (chiriaș), din fr. locataire; locativ, adj., din fr. locatif; locațiune, s. f. (taxă), din fr. location, termen juridic; sublocațiune, s. f. (subînchiriere, subarendare); sublocator, s. m. (subchiriaș), din fr.; loco-, prefix, din fr. loco (locomobilă, s. f.; locomotivă, s. f.; locomotor, adj.; locomoțiune, s. f.; locotenent, s. m., din it. locotenente; locotenență, s. f.); sublocotenent, s. m., din fr. souslieutenant; locțiitor, s. m., traducere a fr. lieutenant; prealocui, vb. (a locui), după sl. prebyvati, înv. Vezi definitia »

ghióc (-ci), s. m. – Scoică marină a moluștei denumite Cypraea moneta, apreciată pentru albeața ei și pentru folosirea pe care i-o dau țigăncile ghicitoare, care pretind că află viitorul ascultînd zgomotul din interiorul scoicii. – Var. ghioacă. Lat. căvum „gaură”, al cărui rezultat *gău, cf. găoace, a primit apoi suf. -oc. Este dublet simplu al lui găoace. Alternarea fonetismului se explică poate printr-o intenție expresivă, care ar fi apropiat acest cuvînt de rădăcina ghiolc-, care indică zgomotul unui lichid într-un recipient închis, și al cărui sens coincide în parte cu cel de ghioc, cf. ghiolcăi. A fost considerat der. din sl. glogŭ (Cihac, II, 129); din lat. gullioca „coajă verde de nucă” (Cihac, II, 333; Philippide, 99; Pascu, I, 95); sau din lat. cochlea, prin intermediul unei metateze *cloca (Pușcariu 718; REW 2011; DAR, cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 279), cf. it. chiocca „țeastă” (Battisti, II, 904), sassar. ciogga, logud. gioga. Der. ghiocel, s. m. (scoică; floare, aișor, Galanthus nivalis); desghioca, vb. (a scoate boabele, a curăța de coajă); ghioș, adj. (Mold., alb), de la ghioci, cu pronunțarea mold. Identitatea lui ghioc cu ghiocel este evidentă atît datorită culorii comune, cît și folosirii lui ghiocel „scoică” (cf. Pușcariu, Diminutiv., 171); totuși, Lexiconul de la Buda, urmat de Diez, Gramm., I, 197, pleca de la lat. glaucium, și Philippide, Principii, 38, de la lat. *glaucĕllus. Pentru desghioca, a cărui der. este normală, pe baza lui ghioc „coajă” (sens neatestat, dar care apare pentru găoace), Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 pleca de la lat. cauca, și Candrea, Rom., XXXVI, 325, de la un lat. *disglubĭcāre (cf. împotrivă REW 2011). – Cf. găoace, gaură, sgău. Vezi definitia »

ZGLĂVÓC, -OÁCĂ, zglăvoci, -oace, subst. 1. S. f. (și m.) Pește mic de culoare cenușie-cafenie, cu capul mare și turtit, cu corpul îngust, fără solzi, răspândit în apele repezi de munte; babă, moacă (Cottus gobio). 2. S. m. Floare de cânepă (mai ales a cânepii de toamnă). 3. S. m. (Bot.) Albăstrea. [Var.: glăvoácă s. f.] – Din bg. glavoč. Vezi definitia »

pritocitóc s.n. (reg.) vas folosit la pritocitul zemei de varză. Vezi definitia »