GALB, (1) galburi, s. n. (Arhit.) 1. Curbură a unui capitel, a unei console etc.; p. ext. contur grațios al unui element de arhitectură sau de sculptură. 2. Parte a fusului unei coloane arcuite spre exterior, pentru a evita iluzia de strangulare. [Var.: gálbă (1) galbe s. f.] – Din fr. galbe. Vezi definitia »

STILB s. m. unitate de măsură a luminanței, reprezentând strălucirea unei surse luminoase cu aria de 1 cm² și intensitatea de o candelă. (< engl. stilb) Vezi definitia »

PSEUDOBÚLB s. m. tubercul aerian, îngroșare bulbiformă pe tulpinile aeriene, organ de rezervă sau de înmulțire la orhidee. (< fr. pseudobulbe) Vezi definitia »

BULB s.m. 1. Tulpină (subterană) alcătuită dintr-un înveliș membranos, uscat și din mai multe foi cărnoase. 2. (Fig.; rar) Glob, sferă. ◊ Bulb rahidian = prelungire a măduvei spinării, care face legătura între creierul mare, creierul mic, măduva spinării și marele simpatic; bulb pilos = partea terminală, umflată, a rădăcinii firului de păr. [Pl. -bi, (s.n.) -buri. / < fr. bulbe, cf. lat. bulbus]. Vezi definitia »

alb (álbă), adj. – De culoarea zăpezii, a laptelui. -Mr. albu, megl. alb, istr. ǫb. Lat. album (Pușcariu 55; Candrea-Dens., 36; REW 331; DAR); cf. vegl. jualb, genov. arbo, engad. alvo, sp. albo, port. alvo; cf. și it. alba, prov. aubo, fr. aube, sp. alba, de la f. Este proprie rom. semnificația de „fericit”, extindere a contrastului între „negru” și „alb”. Cf. alboare. Der. albă, s. f. (iapă albă; zori de zi); albeață, s. f. (culoare albă; cataractă, pată pe ochi); albele, s. f. pl. (două bețișoare, folosite în jocul cu același nume); albei, adj. (alb; bălai); albei, s. m. (specie de iarbă); albeț, s. m. (alburn); albețe, s. f. (albeață); albi, vb. (a albi; a (se) face alb; a încărunți; a îmbătrîni; a (se) sulemeni; a spăla), care este considerat reprezentant al unui lat. *albῑre, de la albescĕre (Pușcariu 57; Candrea-Dens., 41; REW 320), dar care ar putea fi și formație internă a rom., cf. înroșesc, (în)negresc, albăstresc etc.; albicios, adj.; albiciune, s. f.; albime, s. f.; albineț, adj. (cu fața albă; bălai); albișor, adj. (albicios); albișor, s. m. (ban de argint; pește, obleț; se spune despre anumite varietăți de struguri, de prune, de ciuperci); albiță, s. f. (pește, obleț; plantă cu flori galbene); albitor, adj. (care albește); albitorie, s. f.; albitură, s. f. (rufe albe, lenjerie; în tipografie, mici piese de plumb care servesc la completarea spațiului alb dintre litere, cuvinte sau rînduri; bani, arginți; pește, plătică, babușcă); albiu, adj.; albuș, s. n. (substanță albă care înconjoară gălbenușul la ou; în Trans.și Mold., albul ochiului); (î)nălbeală, s. f. (suliman); (î)nălbi, vb. (a spăla; a sulemeni); înălbitor, adj. (care albește). Alburn menționat ca descendent al lui alburnum (Arhiva, XVI, 322; REW 329), este împrumut recent (cf. BL, V, 87). Pentru albeață, Pascu, I, 31, propune un lat. *albitia, în loc de albities; însă der. e firească în cadrul rom. Dalb, adj. (alb; fericit), comp. cu de-, de origine pop., prezintă un semantism normal (cf. Bant doalb „cărunt”), căruia uzul poetic, foarte frecvent la Alecsandri, i-a adăugat cea de a doua nuanță. Albișoară (Pușcariu, Dacor., III, 596 și REW 328) nu reprezintă lat. albula, ci este o metateză de la albișoară, cf. albișor. Pentru albulus în rom., cf. abur. Vezi definitia »