pârci², pârci, s.m. 1. (înv. și pop.) țap de prăsilă; berbec de prăsilă. 2. (pop.) miros caracteristic pe care îl au țapii în perioada de împerechere; sudoare de țap, pârceală, pârcit, pârcitură, pârcioc, pârciță. 3. (reg.) hormonii sexuali la om. 4. (reg.) tânăr desfrânat, ușuratic. 5. (reg.) om de statură mică, pipernicit; copil. 6. (reg.) varietate de struguri cu boabe mici. Vezi definitia »

séci (-iuri), s. n. – Teren despădurit. Sl. sĕčĭ (Cihac, II, 336; Conev 41), de la sĕšti, sĕką „a tăia”, cf. sb. seč(a). Der. seciui, vb. (a defrișa); sișcă (var. secică), s. f. (păiș, paie mărunte; satîr de mărunțit paie); în Mold., din sl. sĕčka. Vezi definitia »

strungáci, -ce, s.m., adj. (reg.) 1. (s.m.) cioban care mână oile la strungă, pentru a fi mulse; strungaș; mânător, mânzar, mânzărar. 2. (adj.; despre dinți) cu strungăreață. Vezi definitia »

bici,prost Vezi definitia »

ciucí (-césc, -ít), vb. – 1. A se ghemui, a se lăsa pe vine. – 2. A mototoli, a încreți, a zbîrci. – 3. A strînge, a îngrămădi. Sl. čučati (DAR), cf. sb. čučati „a se lăsa pe vine”, mag. csucsulni „a sta jos”; însă ar putea fi vorba și de o formație spontană. – Der. ciuciuli (var. ciocioli), vb. (a se ghemui; a zbîrci, a încreți) prin intermediul finalei expresive -li (cf. Graur, BL, IV, 91), fiind improbabilă der. propusă de Philippide, Bausteine, 54, de la ciuli; ciuciulete, s. m. (ghemotoc, dop, cocoloș; bobină; ciupercă, zbîrciog). Ca și în alte cazuri, sînt forme care coincid cu alte formații spontane, cf. mr. ciuciulă (culme), ce pare a indica dependența de rădăcina expresivă ciucă; mr., megl. ciuciulian „ciocîrlie”, în legătură cu bg. kukuletka, cuvînt rar. Pe de altă parte, ciuciuli ajunge să se confunde cu giugiuli, în sensul în care îl folosește Cantemir, de „a netezi, a mîngîia”, cf. ciuciula, vb. (Trans., a mîngîia). După Graur, BL, V, 223, ciuciulete s-ar explica plecîndu-se de la țig. ciuci „penis”, ipoteză puțin probabilă. – V. și ciuli. Vezi definitia »