mícă (-ci), s. f. – Fragment, fărîmă, parcelă, parte. Lat. mῑca (Pușcariu 1068; Candrea-Dens., 1093; Tiktin; REW 5559), cf. it. mica, fr. mie, sp. miga. Der. din sl. migŭ „clipă, moment” (bg., pol. mig, sb., rus. miga), propusă de Graur, BL, VI, 156 și de Scriban, se bazează pe expresii ca o mică de ceas, în care mică dobîndește sensul special de „parte dintr-o oră” și pare posibilă doar ca încrucișare semantică. E dubletul lui mică, s. f. (mineral în foițe), din fr. (lat.) mica. Probabil același cuvînt este cel care s-a păstrat în expresia mici fărîme (var. mii fărîme, mii și fărîme), cu sensul de „bucățele”, în care mici „bucăți” s-a confundat cu mici „de mărime redusă”. – Cf. dumica, nimic. Vezi definitia »

ROBINSONÁDĂ s. f. 1. povestire despre naufragiați pierduți; acțiune neobișnuită; aventură; fantezie în care individul izolat apare trăind în afara societății. 2. săritură acrobatică executată de un jucător dintr-o echipă (de fotbal) (< germ. Robinsonade) Vezi definitia »

CANÚLĂ s. f. tub (de sticlă) deschis la extremități, pentru spălături interne. (< fr. canule, lat. cannula) Vezi definitia »

ABATÍZĂ s.f. Obstacol făcut de copaci tăiați și culcați cu vârful spre inamic. [< fr. abbatis]. Vezi definitia »

afáră că (fam.) loc. conj. Vezi definitia »