FẮRĂ, conj., prep. I. (Urmat de o propoziție circumstanțială de mod sau de un infinitiv care îi ține locul, are valoarea unei negații) A ascultat fără să răspundă nimic. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă sau de un infinitiv care îi ține locul) Deși nu..., cu toate că nu... Fără să fie desăvârșit, e mulțumitor. 2. (Reg.; după negație, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (Înv.; adverbial) Decât, (în) afară de...; exceptând pe... II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstanțiale de mod și atribute, conținând ideea de excludere) Lipsit de... Om fără necazuri. ♦ (În legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura, indicând cât lipsește până la o măsură deplină) Este ora zece fără cinci minute. ♦ (În operații aritmetice de scădere) Minus, mai puțin. Patru fără doi. 2. (Introduce complemente circumstanțiale sociative negative) Pot eu să trăiesc și fără tine. ♦ (Introduce complemente circumstanțiale instrumentale negative) A scos cuiele fără clește. – Lat. foras „afară”. Vezi definitia »

ARICIOÁICĂ, aricioaice, s. f. Femela ariciului. – Din arici + suf. -oaică. Vezi definitia »

ZIULÍȚĂ, ziulițe, s. f. (Rar) Ziulică. [Pr.: zi-u-] – Zi + suf. -uliță. Vezi definitia »

fórmă (fórme), s. f. – Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut. – Var. (Trans.) furmă. Lat. forma (sec. XVII). Var., din săs. Furm (Lacea, Dacor., III, 750). – Der. forma, vb. (a face); formați(un)e, s. f. (alcătuire); neformat, adj. (crud, verde); format, s. n. (dimensiune); formal, adj. (privitor la formă); formulă, s. f. (expresie precisă a unei idei); formula, vb. (a da o formă precisă unei idei); conforma, vb. (a conforma); deforma, vb. (a strîmba; a denatura); informa, vb. (a înștiința, a anunța); informați(un)e, s. f. (înștiințare; veste); reforma, vb. (a modifica, a înnoi); reformator, s. m. (persoană care reformează); reformă, s. f. (transformare socială, politică, etc. pentru a obține un progres); performanță, s. f. (probă de campionat), toate din fr. – Cf. fărîmă. Vezi definitia »

vérgură (-re), s. f. – Virgină. – Mr. virghiră. Lat. virgo, virgĭnis (Koerting 10209; Densusianu, Rom., XXXIII, 288; Pușcariu 1860; Tiktin; REW 9364), dar fonetismul nu este clar. Pușcariu propune să se pornească de la un lat. *virgŭla și Capidan, Raporturile, 553, explică mr. prin alb. virgir. Tiktin se gîndește la un paralelism cu țărm(uri), care nu pare posibil, căci în acest caz nu s-ar aplica o terminație n. -uri. Înv., este dubletul lui virgin, adj. neol., de la același cuvînt lat. Der. virginal, adj., din fr. virginal; virginitate, s. f., din fr. virginité. Vezi definitia »