cergă (cérgi), s. f. – 1. Pătură. – 2. Pînză de cort. – Mr., megl. cergă „cort”. < Tc. cerga „cort” (Șeineanu, II, 101; Meyer 439; Lokotsch 412); cf. ngr. tsérga, alb. tsergë, sb. čerga, magh. cserga, cserge, țig. čerga, cu accepții care oscilează între „cort” și „pătură”. Istoria acestui cuvînt nu este clară. Pare a fi vorba despre lat. serica, trecut în gr. și de acolo în tc. (Berneker 145), de unde provin cuvintele sl. (Miklosich, Fremdw., 82). Este posibil să fi intrat în rom. prin mai multe filiere în același timp. (După Murnu 45, ngr. provine din rom.; după Meyer, Neugr. St., II, 61, din sl. A. Sacerdoțeanu, Revista istorică, XXI, 321-4, deriva rom. direct din lat.). – [Art. 1675] Vezi definitia »

ARCHEBÚZĂ, archebuze, s. f. Veche armă de foc, asemănătoare cu pușca. – Fr. arquebuse. Vezi definitia »

ȘOPẤRLĂ, șopârle, s. f. Nume dat mai multor specii de reptile din ordinul saurienilor, cu pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă (Lacerta). – Cf. alb. shapi. Vezi definitia »

RĂȚIȘOÁRĂ, rățișoare, s. f. 1. (Zool.) Rățușcă. 2. (Entom.) Gen de insecte coleoptere lungi, brune-cenușii, cu rostrul lățit, asemănător cu ciocul de rață, care atacă porumbul, sfecla, ovăzul etc. (Tanymecus). 3. (Bot.; la pl.) Plantă erbacee perenă, cu rizom și frunze lungi, cu tulpina scurtă, cu flori mari, albe, galbene sau violacee (Iris pumila). – Rață + suf. -ișoară. Vezi definitia »

IEREMIÁDĂ s.f. Plângere, tânguire. [Pron. -mi-a-. / cf. fr. jérémiade]. Vezi definitia »