brîncă (-ci), s. f. – 1. Mînă. – 2. Membru anterior la animale, labă. – 3. Împinsătură, ghiont, vînt (se folosește de preferință la pl.). Lat. branca (Diez, Gramm., I, 30; Pușcariu 220; REW 1285; Candrea-Dens., 182; DAR); cf. it. branca, prov., sp., port. branca, fr. branche. În limba literară, aproape numai cu sensul 3; cu sensul de „mînă” este încă folosit curent în vestul Trans. (ALR 49). Pentru cuvîntul lat., cf. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, Paris, 1925, p. 206. Der. brîncălău, adj. (cu labe mari); brînciș, adv. (cu fața în jos, pe burtă); brîncuță, s. f. (plante, Sisymbrium, officinale; Nasturtium palustre; Nasturtium officinale); îmbrînci, vb. (a împinge violent, a înghionti); îmbrînceală, s. f. (ghiont, brînci; înghesuială, îngrămădeală, mulțime); îmbrîncătură, s. f. (înv., brînci); îmbrîncitură, s. f. (brînci). Din rom. a trecut în mag. bringa (Edelspacher 10). Vezi definitia »

CIOÁRĂ, ciori, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de păsări din familia corbului, cu penajul negru sau cenușiu, cu cioc conic și puternic (Corvus). ◊ Cioară pucioasă = dumbrăveancă (Coracias garrulus). ◊ Expr. Cât (sau ca) cioara în par= foarte puțin, sporadic. (Fam.) Cum (sau ce) ciorile? = (exprimă nemulțumire) cum (sau ce) naiba? cum (sau ce) dracul? 2. Epitet dat unui om brunet, oacheș. – Cf. alb. sorrë. Vezi definitia »

CĂMĂȘÚȚĂ, cămășuțe, s. f. Diminutiv al lui cămașă (1); cămășuică. – Cămașă + suf. -uță. Vezi definitia »

HARȚÁBĂ s.f. (Reg.) Epitet dat unei femei de moravuri ușoare. Vezi definitia »

ziulíță (pop.) (zi-u-) s. f., g.-d. art. ziulíței; pl. ziulíțe Vezi definitia »