cenúșă s. f. – 1. Reziduu rămas după arderea unui corp. – 2. Pulbere, praf, nimic. – Mr. ținușă, megl. țănușă,, istr. țerușe. Lat. cinus, vulg. cinus (neutr., acuz. cinus), prin intermediul unui der. colectiv *cĭnusĭa (Densusianu, Hlr., 138; Pușcariu 332; Candrea-Dens., 302; REW 1930; DAR). Existența lui *cĭnusĭa se confirmă prin cors. cianugia, sard. cinus (Wagner 80). În celelalte limbi romanice a prevalat *cĭnĭsĭa, cf. it. cinigia, prov. ceniso, fr. dial. cenise, sp. ceniza, port. cinza (cf. Corominas, I, 762). Este mai puțin probabilă o der. internă de la cinis sau de la cinus, prin intermediul suf. -ușe, cum presupuneau Philippide, Principii, 64; Meyer, Alb. St., IV, 109; Byhan, Jb., III, 25. Var. cenușă, astăzi mai puțin folosită, este doar ortografică; grafia -e este întotdeauna de preferat după ș și j, cf. moașe, ușe, vîrșe etc. Der. cenușa (var. încenușa), vb. (a face cenușă, a trata cu cenușă, de ex. pielea; a deveni cenușiu, a-și pierde culoarea); cenușar (var. Mold., cenușer), s. m. (cutie în care cade cenușa; leneș; arbore, Ailanthus glandulosa; condeier, copist), ultima accepție reprezintă de fapt rus. cinuša „conțopist” (cf. cin), identificat cu cenușe prin etimologie populară, care se explică prin folosirea în trecut a cenușei ca sugativă; cenușar, s. n. (groapă cu cenușă; sac de cenușă, folosit pentru a face leșie; bazin de tăbăcit pieile); cenușereasă, s. f. (personaj din basme, închipuit ca o fată persecutată de mama vitregă); cenușerniță, s. f. (scrumieră); cenuși, vb. (a trata cu cenușă; a deveni cenușiu); cenușiu, adj. (gri, sur); cenușoară (var. cenușoasă), s. f. (plantă, Tussilago farfara); cenușos, adj. (cenușiu); cenușotcă, s. f. (leneș, indolent; Cenușăreasă); cenușerie, s. f. (cantitate de cenușă); cenușeri, vb. (a arde, a mistui; a pune la argăsit); cenușerit, s. n. (acțiunea de a pune pielea la argăsit cu cenușă). Vezi definitia »

jérbă (jérbe), s. f. – Mănunchi. – Var. (înv.) jerbie. Fr. gerbe. Var. este rezultat al unei încrucișări cu jirebie. Vezi definitia »

ȚEÁVĂ, țevi, s. f. Piesă de metal, de material plastic, de cauciuc etc., de formă cilindrică și goală în interior, cu lungime mare în raport cu diametrul ei exterior, realizată prin deformare plastică, prin turnare sau prin sudură și având numeroase întrebuințări. ◊ Țeavă de extracție = țeavă de oțel cu diametrul relativ mic, utilizată la sondele de extracție a petrolului în vederea formării unei conducte. ♦ (La armele de foc) Cilindru de oțel prin care trece proiectilul. ♦ Tub cilindric sau conic, folosit în întreprinderile textile ca suport pentru înfășurarea firelor. – Din sl. cĕvĩ. Vezi definitia »

BERLÍNĂ s.f. 1. Trăsură în formă de cupeu cu patru locuri (fabricată pentru prima oară la Berlin). 2. Caroserie de automobil cu patru uși și patru geamuri mobile laterale; sedan. [< fr. bérline, cf. it. berlina]. Vezi definitia »

MÍȚĂ, mițe, s. f. (Mai ales la pl.) Fire din blana unor animale, care au crescut mai lungi, formând un cârlionț; smoc de păr sau de lână. ♦ Lână tunsă pentru prima oară de pe miei; lână (de calitate inferioară) tunsă de pe capul, coada și picioarele oilor. – Lat. *agnicius, -a „de miel”. Vezi definitia »