TOÁCĂ, toace, s. f. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunța începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire; p. ext. sunetul produs de această bătaie. ◊ Expr. Uscat (ca o) toacă (sau ca toaca) = foarte slab. A ști și toaca în (sau din) cer = a ști multe lucruri; a face pe atotștiutorul, pe înțeleptul. (Pop.) Ucigă-l toaca = a) (în imprecații) lua-l-ar dracul!; b) diavolul, dracul. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe șantiere, în ateliere etc. 2. (Pop.) Timp al zilei, după răsăritul soarelui sau înainte de apus, când se oficiază liturghia sau vecernia la biserică. 3. (Art.) Numele popular al constelației Pegas. – Din toca (derivat regresiv). Vezi definitia »

SUPRAFÁȚĂ s. f. 1. față, parte exterioară a unui corp. 2. întindere delimitată (de teren, de pădure) etc. 3. (mat.) arie limitată de o linie închisă. (după fr. surface) Vezi definitia »

HETEROZÍDĂ s. f. glicozidă. (< fr. hétéroside) Vezi definitia »

TANDALÚȚĂ, tandaluțe, s. f. Scândurică prevăzută la ambele capete cu câte un vârf de cui, cu care se fixează pânza la războiul de țesut ca să nu se strângă. – Et. nec. Vezi definitia »

RINOSCLERÓZĂ s. f. atrofie a mucoasei pituitare. (< fr. rhinosclérose) Vezi definitia »