foc mare,flacara mare,para Vezi definitia »

cioc interj. – Poc, boc; imită zgomotul produs de o lovitură ritmică sau cel puțin repetată. Se folosește de obicei cu duplicare cioc, cioc, sau alternanța cioc, boc, cioc, poc. – Mr. cioc. Creație expresivă, ca boc, toc, poc, coincide cu alte formații de același tip, cf. rus. čok „zgomot produs de o izbitură”, de unde čokatsĭa „a ciocni paharele închinînd”, it. ciocco, fr. choc, sp. choque, etc. Cf. Schuchardt, ZRPh., XV, 104; Berneker 159. Der. cioc, s. n. (plisc, clonț; fam., gură; vîrf, capăt; pinten; barbișon; mînerul cleștelui; parte încovoiată a mai multor instrumente; cîrlig, pană de încondeiat ouăle de Paști; suviță, cîrlionț; Arg., înșelăciune, cursă), al cărui sens fundamental se explică prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seamă atunci cînd păsările de curte își caută hrana, cf. mr. cioc „cioc”, megl. cioc „ciocan”, alb. čok „cioc”. S-au căutat, pentru acest cuvînt, origini în afara limbii rom.: un ciop, care ar proveni din pol. dziob, ceh. djob, rus. zob „gușă” (Cihac, II, 53); alb. čok (Meyer 448; Pușcariu, Lr.,, 265); lat. *tiucus, din gr. τύϰος (Philippide, Bausteine, 56; Philippide, II, 705; Pascu, I, 192). Totuși nu este necesar să se caute atît de departe, deoarece în sl. au fost foarte productive rădăcinile čok-, čuk-, čikati „a lovi”; însă este mai potrivită posibilitatea unei creații spontane a rom., cf. Rosetti, II, 114. Ciocancă, s. f. (cîrlig, cange), poate fi un amestec de la cioc și cange (DAR). Ciocot, s. n. (ciucure; titirezul morii de grîu). – Der. ciocoti, vb. (despre păsări, a-și căuta hrana; despre animale, a mînca; a face zgomot mîncînd; a face zgomot lucrînd); der de la cioc, ca bocoti de la boc; ciocotniță, s. f. (vorbăreț, gureș; parazit, linge-blide, pomanagiu), cf. ciocoi; ciocotniți, vb. (înv., a trăi ca un parazit). Ciocoroi, s. n. (cîrlig, cange). Ciuc, s. n. (tîrnăcop), cf. bg. čuk „ciocan”. – Der. ciuceu, s. n. (Trans., secure). Cf. cioacă, ciocălău, ciocan, ciocni, ciochină, ciorchină, ciocîrlan, ciucă, ciucure. Vezi definitia »

PRITÓC s. n. (Pop.) Pritocire. – Din pritoci (derivat regresiv). Vezi definitia »

ștoc, ștocuri, s.n. (reg.) filon masiv de minereu. Vezi definitia »

bojóc (bojóci), s. m. – Plămîn. – Var. borjoc, bo(r)jog, bojic, s. n. (Trans., buzunar). Origine obscură. Semantismul var. trans. este în legătura cu der. bojogar, s. m. (hoț, pungaș); bojogăreală, s. f. (hoție, furt, pungășie); bojogări, vb. (a pungăși); bojogărie, s. f. (pungășie), care indică existența în cadrul etimonului a sensului dublu „plămîn” și „pungă”. Aceasta pare să ducă la gr. βύρσα „pungă”, și să indice un intermediar sl. sau ngr., pentru a explica evoluția lui s la z, cf. rus. birža „pungă”. În acest caz, var. borjoc s-ar apropia mai mult de etimon, iar intermediarul ar putea fi foarte bine mag. borszak „pîntece”. Pentru semantism, cf. foale. Totuși, DAR consideră că „bojoc” provine din boșog și acesta de la boașe „testicule”. În cazul lui „bojogar”, care a însemnat întotdeauna „hoț de buzunare”, DAR se bazează pe o explicație care are toate aparențele unei etimologii populare, și aplică acest nume hoților de bojoci de prin măcelării; însă este cert că bojocii sînt cel mai puțin furați din acestea. Este posibil să provină din același cuvînt der. bojoțel sau bojgățel, s. m. (elebor, Helleborus purpurascens); bozățel, bozoțel, s. m. (varietate de elebor). Rebreanu folosește blohotăi, s. f. (organe interne în general), și bojotaie, s. f. (tăiere a porcului), care sînt neîndoios cuvinte proprii regiunii sale (Trans. de Nord) și aflate în legătură cu etimonul mag. pe care l-am menționat. Vezi definitia »