EDUCABILITÁTE s.f. Posibilitatea de a fi educat. [Cf. fr. éducabilité]. Vezi definitia »

SUVERANITÁTE s. f. calitatea de a fi suveran; putere supremă, independență a unui stat în relațiile internaționale. (< fr. souveraineté) Vezi definitia »

INALTERABILITÁTE s. f. calitatea a ceea ce este inalterabil. (< fr. inaltérabilité) Vezi definitia »

Actualmente în literatura de specialitate pentru desemnarea unei comunicări eficiente și, respectiv, a conduitelor optime, se întîlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertivă și comportament asertiv. Dar ce înseamnă de facto asertivitatea ? Dacă pentru o descriere amplă am putea să ne imaginăm relațiile umane pe un continuum, atunci la cele două poluri ale acestuia s-ar găsi comunicarea și comportamentul agresiv, iar la celălat – comunicarea și comportamentul pasiv. Ei, bine, chiar la mijlocul acestui continuum s-ar situa comunicarea și comportamentul asertiv. Comportamentul asertiv se caracterizează prin faptul că în comunicare nu se încalcă nici drepturile personale, nici ale celorlalți, subiectul exprimîndu-și necesitățile, dorințele, sentimentele și preferințele într-un mod deschis și onest, într-o manieră socialmente adecvată. Comportamentul asertiv demonstrează respectul față de sine și față de ceilalți, promovează autodezvăluirea, autocontrolul și aprecierea pozitivă ai valorii de sine. Asertivitatea este cea mai eficace modalitate de soluționare a problemelor interpersoanle. Comunicarea directă, deschisă și onestă permite recepționarea mesajelor fără distorsiuni, ceea ce menține relațiile cu ceilalți. Într-o comunicare asertivă tensiunea , critica, conflictul etc. sunt constructive. Definiția asertivității, accepțiuni ale asertivității Smith (1975) analiza comportamentului asertiv ca fiind dreptul fundamental al fiecărui individ. Concepția lui și-a asumat o libertate mult mai extinsă decît o făcea filosofia social-democratică: „Ai dreptul de a-ți judeca propriul comportament, gînduri și emoții, de a avea responsabilitate pentru inițierea unor comportamente și pentru consecințele lor”. Rakos (1979) a criticat această definiție, bazată numai pe drepturi, pentru lipsa cunoașterii că exprimarea drepturilor prin acțiunea individuală într-un context social determină relatare responsabilităților antecedente și ulterioare. Evidențierea drepturilor individuale la extensia drepturilor societății și responsabilitățile individuale îmbibă conceptul de „asertivitate” cu o aură de narcisism și egoism. Cîteva definiții se fixează pe expunerea emoțională ca element cheie. Wolfe (1982) conceptualizează asertivitatea în temeni de „exprimarea oricărei altei emoții decît anxietatea unei persoane”. Cea mai reușită definiție în această categorie este formulată de Rimm și Masters (1979): „comportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implică exprimarea onestă și relativ directă a gîndurilor și sentimentelor ce sînt social adecvate și în care se ține cont de sentimentele și bunăstarea altor oameni”. Lange și Jacubowski (1976) susțineau că „asertivitatea implică apărarea drepturilor personale și exprimarea gîndurilor, sentimentelor și convingerilor în mod direct, onest și adecvat, fără a viola drepturile altei persoane”. Asumarea teoretică se include în a patra categorie, alături de exprimarea drepturilor și emoțiilor. De exemplu, Alberti și Emmons (1970) notau următoarele: „Comportamentul preluat de o persoană pentru a acționa în propriile interese, pentru a se apăra fără anxietate nepotrivită, pentru a-și exprima onest sentimentele sau pentru exersarea propriilor drepturi fără a renega drepturile altora este numit comportament asertiv”. Lazarus (1973) a fost primul care a identificat clase specifice de răspunsuri prin care comportamentul asertiv poate fi definit: „abilitatea de a spune NU; abilitatea de a cere favoruri sau a face solicitări; abilitatea de a exprima sentimentele pozitive și negative; abilitatea de a iniția, continua și finisa o conversație generală”. Galossi și Galossi (1977) au expus nouă categorii: de a da și a primi complimente; a face solicitări, a iniția și a menține o conversație, apărarea drepturilor; refuzul cererilor, exprimarea opiniilor personale, a nemulțămirilor, a mîniei și a sentimentelor pozitive. În final, cîteva definiții fundamentale au fost oferite în literatura de specialitate. Heimberg, Moutgomery, Madsen (1977) au sugerat că comportamentul asertiv este conceptualizat ca fiind rezolvarea efectivă a problemei. Rich și Schroeder (1976) au susținut că comportamentul asertiv este abilitatea de a căuta, menține sau de a intensifica refortificarea într-o situație interpersonală prin intermediul exprimării sentimentelor sau a dorințelor. Gradul de asertivitate poate fi măsurat prin efectivitatea reacției individului în producerea, menținerea sau intensificarea refortificării. Lowrence (1997) extinde conceptul de asertivitate la „învățarea abilității de a adapta comportamentul solicitărilor situației interpersonale, astfel încît consecințele pozitive să fie maxime, iar cele negative – minime”. Vezi definitia »

VERSATILITÁTE s. f. însușirea de a fi versatil. (< fr. versatilité) Vezi definitia »